Biserica Creştină Baptistă “Sfânta Treime”

Blog

Ce nu se prea spune despre credinţa slabă

Este greu să scrii ceva despre care crezi că va fi înţeles greşit. Inima mea se îndreaptă înspre sfinţii care se frământă şi care sunt înclinaţi să găsească noi motive pentru a fi descurajaţi. Nu îmi doresc să-i rănesc.

Isus nu frânge o trestie ruptă şi nici nu va stinge un fitil care fumegă (Matei 12:19-20). Amin. Nici eu nu vreau să fac asta. Scopul meu nu este să îndepărtez scaunul cu rotile de la cei ce au nevoie de el, ci să avertizez cu privire la starea de inactivitate faţă de rămânerea şi întărirea în Domnul.

Sânge pe uşă

Analogiile bune au rezultate rele atunci când sunt puse în contextul greşit. Analogia sună în felul următor: nu contează că israeliţii au avut o credinţă slabă: dacă sângele mielului era pe uşă, atunci ei erau salvaţi! Aplicaţia? Problema nu-i cât de puternică este credinţa ta, ci cât de puternic este obiectul credinţei tale. Nu este vorba despre puterea credinţei tale, ci despre cât de puternic este Isus în a salva păcătoşi. Punctele vrednice de subliniat sunt clare: Isus Cristos este măreţ în a salva păcătoşi, iar lucrarea Sa, nu credinţa ta, este singura bază pentru acceptarea noastră înaintea lui Dumnezeu. Noi nu avem credinţă în credinţa noastră pentru a fi îndreptăţiţi. Credinţa noastră este în persoana şi lucrarea Regelui Isus.

Analogia şi-a făcut treaba dacă are scopul de a ne învăţa despre adevărul şi frumuseţea îndreptăţirii numai prin credinţă şi aduce curaj creştinilor ce şchiopătează – în ciuda celor mai mari eforturi ale lor şi a rugăciunilor constante după ajutorul divin – şi care totuşi se simt dărâmaţi şi răniţi. Le reaminteşte să privească dincolo de ei, la Isus „Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre” (Evrei 12:2). Analogia ne învaţă că deşi noi ne prindem de El cu o strângere slabă, El ne va susţine cu tăria Sa atotputernică (Psalmul 63:8).

Dar analogia aceasta ne trădează atunci când este folosită să spui că tăria credinţei cuiva întotdeauna are mici consecinţe – atunci când trecem de la discuţia despre îndreptăţire înspre discuţia despre sfinţire, de la acceptarea suverană a lui Dumnezeu la darea zilnică de socoteală a noastră, în calitate de creştini. În loc să-i ajute pe creştinii răniţi pentru a găsi speranţa care duce la o credinţă mai puternică, poate fi folosită pentru a proteja pe cei inactivi care sunt prea confortabili cu credinţa lor slabă.

Aceşti inactivi sunt leneşi spirituali care nu poartă război împotriva îndoielilor din ei – ei merg aşa de departe încât ne spun că a cultiva ceva îndoială este chiar sănătos. Este încurajator. Nu doresc să ţină la îndemâna lor „mijloacele harului” rânduite de Dumnezeu. Nu pierd niciuna din multe lor ore de somn din cauza faptului că îndoielile lor îl dezonorează pe Stăpânul lor – nu, ei cârtesc împotriva lui Dumnezeu şi sunt liberi să continue să facă asta pentru că, până la urmă, există sânge pe uşa lor. Ei trăiesc în mijlocul oilor rănite pentru a scăpa de chemarea la credinţă, de maturizare şi de pocăinţă. Sunt trestii frânte profesionaliste care cresc în mlaştina stagnării spirituale.

Astfel de oameni nu trebuie răsfăţaţi; ei au nevoie de mustrare (1 Tesaloniceni 5:15). O viaţă întreagă de credinţă slabă şi leneşă nu îl onorează pe Dumnezeu, nici nu este sigură. Această „slăbiciune”, diferită de cea a lui Pavel din 2 Corinteni 12:9-10, nu este putere. Nu este virtute. Nu este smerenie. Este o problemă foarte serioasă.

Nu fii ca aceşti oameni

Trebuie spus de la început că nu putem crea categoria unei credinţei slabe constantă şi de durată, pornind de la istoria exodului. Acei „salvaţi” din Egipt, în mare parte, nu au perseverat în pustie. Atât Vechiul cât şi Noul Testament îi portretizează ca fiind oameni împietriţi, necredincioşi, neregeneraţi; oameni de care Dumnezeu nu este mulţumit în final.

Ni se spune în mod explicit să nu fim ca ei în credinţa pe care au arătat-o în exod. Aceştia erau idolatrii (1 Corinteni 10:7). Erau imorali sexual (1 Corinteni 10:8). L-au ispitit pe Dumnezeu (1 Corinteni 10:9). Erau tot timpul cârtitori (1 Corinteni 10:10). Au auzit vestea bună şi nu au crezut-o (Evrei 4:2). Au fost botezaţi în Marea Roşie, au băut din Stânca spirituală a lui Cristos, au văzut semne şi minuni – şi totuşi s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu, iar El i-a omorât în pustie (1 Corinteni 10:4-5).

Încrederea lor iniţială nu a perseverat până la capăt (Evrei 3:14). Credinţa lor slabă nu a crescut, ci s-a dovedit a fi o credinţă falsă, o „dispreţuire” faţă de Domnul (Numeri 14:11). Deşi întâii lor născuţi au fost salvaţi în noaptea aceea, li se cerea mai mult decât acel act iniţial. În curând necredinţa lor avea să-L provoace pe Dumnezeu să-i omoare printr-o urgie (1 Corinteni 10:8), să-i omoare cu şerpi înfocaţi (1 Corinteni 10:9), şi să-i omoare prin Nimicitorul (1 Corinteni 10:10). În cele din urmă, ei nu au intrat în odihna lui Dumnezeu (Evrei 3:18-19).

Adevărata credinţă se dovedeşte stabilă şi perseverentă

Credinţa bâlbâită, împiedicată, târâtoare – din viaţa cuiva – nu este imaginea credinţei salvatoare din Noul Testament.

Credinţa care mântuieşte este caracterizată ca fiind tot mai stabilă, de neclintit şi de nezguduit, neîntorcându-se de la speranţa Evangheliei (Coloseni 1:23). Rezistă până la capăt (Evrei 3:14). Creşte suficient de mult pentru a ne proteja de atacurile lui Satan (Efeseni 6:16; 1 Petru 5:9). Ne păstrează în dragostea lui Dumnezeu (Iuda 20-21). Creşte pentru a aduce roadă (Iacov 2:18). Ne oferă victoria care biruieşte lumea (1 Ioan 5:4).

Deşi unele sezoane ale vieţii ne fac mai leneşi decât alţii, picioarele încete ale copilăriei spirituale nu sunt veşnice (Evrei 5:11-13). Isus de multe ori i-a certat pe ucenicii Săi din cauza credinţei lor mici. A te îndoi de Dumnezeu ne face bătuţi de vânt şi cu mintea împărţită (Iacov 1:5-8). „Credinţa slabă” în Romani nu lasă loc pentru a te îndoi de Dumnezeu sau de Evanghelia Sa, ci vorbeşte despre conştiinţa neinformată cu privire la diferite subiecte despre libertatea creştină (Romani 14:1).

A fi stabil şi perseverent este standardul. Duhul Sfânt din noi niciodată nu protejează sau încurajează îndoiala. A sta fermi în credinţă este chemarea noastră (1 Corinteni 16:13). A imita maturizarea lui Avraam este scopul: „El nu s-a îndoit de făgăduinţa lui Dumnezeu, prin necredinţă, ci, întărit prin credinţa lui, a dat slavă lui Dumnezeu, deplin încredinţat că El ce făgăduieşte, poate să şi împlinească” (Romani 4:20-21).

Iar acolo unde există slăbiciune, adevărata credinţă smerită spune, „Cred, ajută necredinţei mele!” (Marcu 9:24) – iar asta nu înseamnă: susţine-mi necredinţa, păstreaz-o, găseşte-i scuze sau menajeaz-o. Ajută necredinţei mele. Diminueaz-o. Biruieşte-o. Transformă-mi necredinţa în credinţă!

Îndoiala îl dezonorează pe Dumnezeu

A fi mulţumit cu îndoiala, suspiciunea şi credinţa slabă este, aşa cum spunea Luther, cea mai înaltă formă de dispreţ pe care o putem avea împotriva lui Dumnezeu.

Nu există altă calea în care putem să arătăm o formă mai mare de dispreţ faţă de un om decât să-l privim ca un om fals şi nemernic şi să fim suspicioşi faţă de el, aşa cum reacţionăm când nu avem încredere în el… Ce răzvrătire mai mare împotriva lui Dumnezeu, ce nemernicie mai mare, ce dispreţ mai mare faţă de Dumnezeu există decât să nu-I crezi promisiunile? Pentru că ce este acest lucru dacă nu a-L face pe Dumnezeu mincinos sau a te îndoi de credincioşia Sa? – adică să susţii că tu ai dreptate iar Dumnezeu este mincinos şi mândru?

Este o tragedie să atribuim neîncrederea şi suspiciunea Dumnezeului dragostei neschimbătoare şi a adevărului. Îl calomniem atunci când refuzăm să ne încredem în El. Tatăl adevărului nu este tatăl minciunii. Dumnezeul dragostei nu este Dumnezeul cruzimii. Fiul care a atârnat pe cruce pentru păcătoşi nu trebuie văzut ca un înşelător.

Încrede-te în El pentru harul Său

Tot adevărul, dreptatea, neprihănirea şi frumuseţea aparţin lui Isus Cristos. El nu a minţit şi nu a greşit vreodată. „El este chipul Dumnezeului celui nevăzut” (Coloseni 1:15), oglindirea slavei Lui (Evrei 1:3). Niciodată nu şi-a dezamăgit vreunul din copii Lui, nici nu a luat parte la păcatul vreunei fiinţe create de pe pământ.

Întreabă-i pe toţii condamnaţii din cele mai adânci grote ale iadului şi nici unul nu va avea vreo plângere împotriva Lui. Întreabă martirii din Cer şi niciunul nu se va gândi la altceva decât să-L laude. Cine îl poate acuza de vreun păcat? Ucenicii Lui nu au putut. Duşmanii Lui nu au putut. Satan nu a putut. Tatăl nu a putut. Dar după ce tot Cerul rămâne în tăcere, ar trebui ca gemetele şi plângerile creştinilor să-L acuze pe El?

Când vine îndoiala – şi va veni – şoptind că Dumnezeu nu este real, că Biblia nu este de încredere, că sângele lui Isus nu este suficient, nu te împăca cu astfel de minciuni. Nu le îmbrăţişa. Nu te lăuda cu ele. În schimb, mărturiseşte-le şi prinde-te mai tare de Salvatorul, strigând: „Cred, ajută necredinţei mele!”

Sursa: https://www.desiringgod.org/articles/does-your-doubt-dishonor-god

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *