Biserica Creştină Baptistă “Sfânta Treime”

Blog

Cum se autoperfecţionează creştinul?

Multe din hotărârile noastre luate de Anul Nou nu se împlinesc pentru că nu le luăm în numele lui Isus. Le luăm în propriul nostru nume – în puterea noastră, în termenii noştri, pentru câştigul şi beneficiul personal. Ele eşuează în februarie pentru că sunt atât de focalizate pe noi – pe eu-ul nostru.

Hotărârile de început de an sunt populare pentru că ating ceva fundamental din umanitate: noi suntem din natură iubitori de sine (2 Timotei 3:2). Fără o inimă nouă, ne petrecem toată viaţa în dragoste sau în afara ei, faţa de noi înşine – ne urâm pentru fiecare nesiguranţă şi faliment, şi totuşi căutăm orice motiv ca să ne scuzăm, să ne promovăm sau să ne lăudăm. Hotărârile acestea sunt foarte potrivite pentru ritualurile şi sacrificiile anuale aduse pe altarul Eu-ului.

Autoperfecţionarea aduce o atmosferă de veselie, speranţă, eliberare – cel puţin în teorie (sau în reclamele Nike). Dar hotărârile acestea pot deveni nişte plasturi pe care îi lipim ca să evităm o aprofundare adevărată a relaţiei noastre cu Isus. Ne simţim creştini mai buni, deşi nu suntem mai apropiaţi de Cristos şi astfel nu suntem mai aproape de a trata inima din spatele neliniştii, nesiguranţei şi vinovăţiei noastre.

Aşadar ce rol, dacă are vreun rol, joacă autoperfecţionarea în viaţa creştină? Există ceva distinctiv creştin cu privire la autoperfecţionare?

Praf în ochi

Don Carson ridică aceeaşi întrebare atunci când explică (şi respinge) panteismul – credinţa că „dumnezeu” şi universul nu sunt entităţi separate ci una singură. Panteismul abordează problemele păcatului şi a răului nu prin sacrificiu şi iertare, ci prin introspecţie şi schimbare personală, dând încet la o parte lucrurile greşite prin autoperfecţionare. Carson spunea, „Autoperfecţionarea nu trebuie confundată cu urmărirea Împărăţiei neprihănirii” (How Long, O Lord? 31).

În timp ce condamna această focalizare pe sine în panteism, l-am auzit predicând de Anul Nou creştinilor. „Creştinii de Anul Nou” iau tot felul de hotărâri pe 1 ianuarie – dietă, exerciţii, somn, chiar discipline spirituale – presupunând că misiunea creştină se realizează prin împlinirea fiecărei hotărâri. Dar oare cât din hotărârile noastre nu sunt cu adevărat focalizate pe Împărăţia neprihănirii, ci au în schimb o formă de autoperfecţionare?

Hotărârile care vor rămâne în picioare şi vor aduce roade au de-a face cu purtarea unei cruci, nu cu construirea unui CV. Orice altceva este praf în ochi – anul acesta şi o veşnicie.

Mori faţă de sinele tău

Poate vei spune, „Dar a mânca mai bine îl mulţumeşte pe Dumnezeu. Îmi administrez bine trupul ce El mi l-a dat.” Sau, „A face exerciţii de trei ori pe săptămână îl mulţumeşte pe Dumnezeu. Mă simt mai sănătos şi am mai multă energie când fac lucrul acesta constant.” Sau chiar ai putea spune, „Desigur că a citi Biblia zece minute pe zi îl mulţumeşte pe Dumnezeu. Până la urmă, citesc Biblia.”

Ceea ce am înţeles clar în timp ce îl citeam pe Carson este cât de focalizată pe noi poate deveni creşterea noastră spirituală, în mod special într-o societate obsedată de auto-îngrijire. Poţi simţi gust creştin în a te îngriji mai bine de tine, a te auto-dezvolta în aceleaşi moduri în care lumea antrenează oamenii ca să se dezvolte – dietă, exerciţii, somn, chiar meditaţie şi probabil rugăciune.

Dar ce face ca „autoperfecţionarea” creştină să fie diferită de orice alt fel de regim de sănătate sau bunăstare? Când „sinele” este îmbunătăţit, devine slujitorul celorlalţi – un lucrător smerit, intenţionat şi fericit care lucrează pentru bucuria altora în Isus. Apostolul Pavel putea să spună, [Nu luaţi hotărâri] din slavă deşartă; ci, în smerenie, fiecare să privească pe altul mai presus de el însuşi. Fiecare din voi să se uite nu la foloasele lui, ci şi la foloasele altora” (Filipeni 2:3-4).

Hotărârile creştine şi disciplinele nu au în vedere împlinirea sinelui sau păstrarea sinelui, ci capacitatea noastră de a muri faţă de sine în numele dragostei.

Hotărăşte-te să abandonez sinele

Poate că fugi la Biblie ca să găseşti versete despre „autoperfecţionare”. Nu vei găsi nici o poruncă (sau chiar vreo libertate) de a-ţi căuta propria ta creştere şi maturizare într-un mod în care să nu afectezi direct şi imediat alţi oameni.

În locul autoperfecţionării, vei găsi autocontrol şi lepădarea de sine. Creştinismul pe care-l găsim în Scriptură, nu are în vedere autoperfecţionarea; are în vedere abandonul sinelui. Isus spunea, „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să Mă urmeze” (Luca 9:23). Acesta este cu totul un alt miros decât grija modernă de sine.

În mod asemănător, Pavel spune: „Cine fura să nu mai fure; ci mai degrabă să lucreze cu mâinile lui la ceva bun, ca să aibă ce să dea celui lipsit” (Efeseni 4:28). Nu ca să nu fie ispitit să mai fure odată, ci ca să aibă ce să dea. Se aplică la muncă şi la stabilirea unui buget, dar se aplică şi la exerciţii fizice, a mânca mai bine, a dormi mai mult (sau mai puţin) şi a citi Biblia. Fă exerciţii pentru a căpăta putere şi energie ca să iubeşti. Fii atent la ce mănânci ca să ai o sănătate puternică şi energie ca să iubeşti. Citeşte Biblia ca să umpli cămara sufletului pentru ca să ai ce să împărtăşeşti în dragoste. Disciplina în numele lui Isus este întotdeauna condusă de o inimă de slujitor, nu de slujitor focalizat pe sine.

Roadele sinelui

Dar cum rămâne cu roada Duhului? „Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor” (Galateni 5:22-23). Dacă citeşti această listă şi în urechile tale auzi: „eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu” ai ratat ideea lui Pavel. Noi nu ascundem genul acesta de roadă în cămăruţa noastră pentru rugăciune ca să ne bucurăm doar noi de ea. Fiecare din lista de mai sus este o exprimare a credinţei adevărate creştine şi a bucuriei faţă de altcineva.

Ştim lucrul acesta pentru că Pavel face o listă cu opusul celor nouă: „Şi faptele firii pământeşti sunt cunoscute şi sunt acestea: preacurvia, curvia, necurăţia, desfrânarea, închinarea la idoli, vrăjitoria, vrăjbile, certurile, zavistiile, mâniile, neînţelegerile dezbinările, certurile de partide, pizmele, uciderile, beţiile, îmbuibările şi alte lucruri asemănătoare cu acestea” (Galateni 5:19-21). Acestea nu sunt păcate ascunse. Acestea sunt păcate ce distrug familii, biserici şi relaţii.

Roada Duhului (versetul următor) este exact opusul: dovezile unui har care întăreşte familii, ridică biserici şi construieşte relaţii – nici un indiciu de autoperfecţionare izolată. Aceasta este lucrarea supranaturală a unui Dumnezeu măreţ prin noi faţă de soţ sau soţie, părinţi sau copii, colegi, vecini şi familia bisericii. Duhul ne transformă într-o tarabă a unui fermier, nu într-o grădină secretă.

Beneficiază şi alţii de hotărârile tale?

Dacă noi simţim o satisfacţie personală şi o stimă de sine mai mare datorită noilor discipline din viaţa noastră, dar nu au un impact pozitiv în oamenii din jur, atunci hotărârile noastre nu spun nimic pozitiv despre Isus. Bucuria care nu se revarsă peste alţii, nu este iubitoare. Iar bucuria care nu este iubitoare, nu este creştină – şi nu are valoarea pe care noi credem că o are (1 Corinteni 13:3). Urmăreşte aceea bucurie contagioasă, jertfitoare, care se revarsă.

Îndemnul nu este să abandonăm luarea de hotărâri sau disciplina personală sau obiceiuri sănătoase ale dietei, exerciţii şi somn. Deloc. Cu tot ceea ce poţi, urmăreşte sănătatea personală, creşterea şi maturitatea – dar nu le urmări doar de dragul tău. Ia şi păstrează hotărâri care produc dragoste, nu doar autoperfecţionare.

Sursa: https://www.desiringgod.org/articles/how-christian-is-self-improvement

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *