Biserica Creştină Baptistă “Sfânta Treime”

Blog

Peste cadavrele noastre – costul avertizării celor pierduţi

Într-una din cele mai sumbre ocazii, el a căutat să-i mângâie pe cei ce plângeau. Sicriul rece împodobea un trup răcit în timp ce ochii familiei şi a prietenilor, apăsaţi de tristeţe, priveau înspre vorbitor. Acesta dorea să le aducă orice mângâiere ar fi putut. De aceea, a făcut ceea ce mulţi păstori bine intenţionaţi fac în această situaţie: a abandonat adevărul.

Mulţi pot simpatiza cu impulsul de a face aşa ceva. Femeia din faţa lui a trăit cât se poate de lumesc, L-a batjocorit pe Dumnezeu şi Cuvântul Lui ori decât ori avea ocazia. Cu toţi prieteni şi familia în jurul ei, nu părea timpul potrivit pentru a spune ceea ce Dumnezeu spune de fapt. De aceea, păstorul a proclamat că – undeva în adâncul sufletului – ea a fost o persoană bună şi acum este cu Domnul în Cer.

În acel moment, când toţi erau mulţumiţi de cuvintele păstorului, o tânără femeie a vorbit:

Este o minciună! Nu-l credeţi! Nu veţi fi toţi într-un loc mai bun! Această speranţă este falsă! Doar cei ce cred în Cristos, Fiul lui Dumnezeu, care a murit şi a înviat, vor fi mântuiţi! Doar cei care se pocăiesc, cred şi-L urmează până la sfârşit vor fi într-un loc mai bun. Mânia îi aşteaptă pe toţi cei ce mor în păcat! Vă rog, credeţi! El este gata să vă ierte!

Oamenii se holbau înspăimântaţi. Uşierul s-a apropiat de ea, invitând-o să plece. O persoană i-a spus furios să tacă odată din gură. Asta pentru că gura iadului era larg deschisă. În joc erau sufletele. Adevărul lui Dumnezeu a fost măcelărit. Ea a încercat, singură, să-i avertizeze pe cei dragi de calea înspre pieire.

Soţia mea a fost la această înmormântare în urmă cu zece ani. A fost martora cuvintelor sentimentale ale păstorului, a văzut abordarea uşierului şi a auzit limbajul dur adresat ei. Ea era aceea tânăra care, cu o voce tremurândă, a oferit tuturor celor ce ar asculta-o, har la poarta iadului.

Păcătoşi în mâini mânioase

De la cădere, gura iadului este larg deschisă. Mulţi vor fi înghiţiţi astăzi. Mai mulţi mâine. Şi tot aşa. Această realitate a produs chiar şi în apostolul Pavel o amărăciune profundă şi o durere neîncetată (Romani 9:2). Produce aceleaşi sentimente şi în noi?

Lumea aceasta este uşa înspre veşnicie – un adevăr la care puţini se gândesc şi se cutremură. Păcătoşii zburdă înaintea Dumnezeului Atotputernic, îndrăznind să-L provoace. Deşi Dumnezeu urăşte pe toţi făcătorii de fărădelege (Psalmul 5:5), arde de indignare împotriva celor ce nu se pocăiesc (Psalmul 7:11) şi chiar acum îşi învârte sabia şi îşi întinde arcul în judecată (Psalmul 7:11-13), păcătoşii îşi continuă viaţa fără să se gândească la deznodământul lor. Ei dorm deasupra unui vulcan activ. Ei îl confundă pe Dumnezeul care are o mânie întârziată cu Dumnezeul care nu are nici o mânie. Ei aud despre bomba nucleară a veşniciei, dar se asigură pe ei înşişi că niciodată nu va detona. Se apropie de Dumnezeul Bibliei la fel ca de gardienii regali britanici: în batjocură, dându-I câte un ghiont şi testându-L să vadă dacă mişcă – fără să realizeze, decât prea târziu, că arma se îndreaptă înspre ei.

Ei îl iubesc pe dumnezeul pe care l-au creat. Dumnezeul lor nu este niciodată mânios pe ei. Dumnezeul lor, dacă chiar ar urî păcatul, iubeşte doar păcătosul. Dumnezeul lor este doar milos, doar iertător, doar plin de compasiune. Dumnezeul lor nu vede păcatul ca o jignire personală, nici nu cere vărsare de sânge pentru a-l ierta. Dumnezeul lor slujeşte creatura şi pur şi simplu toarnă dragoste necondiţionată când şi cum îi cere creatura.

Dar acest dumnezeu este un vis ireal. Dumnezeul acesta este un demon. Dumnezeul acesta este absent şi din Vechiul cât şi din Noul Testament. Chiar acum, adevăratul Dumnezeu îl ţine pe cel nepocăit de guler şi îi promite o durere de neimaginat dacă nu se supune acestei dragoste şi mile măreţe şi dacă nu acceptă termenii de pace şi bucurie veşnică oferiţi în sângele Fiului Său.

Ziua judecăţii vine

În calitate de creştini care au Biblia, noi ştim ce zi stă să vină. O zi în care norii vor fi daţi la o parte, trâmbiţele vor suna, şi Groaza celor nepocăiţi va coborî. O zi în care păcătosul va implora munţii să cadă peste el ca să nu vadă furia Mielului (Apocalipsa 6:15-17). O zi groaznică când păcătosul va fi ars ca Sodoma şi Gomora (2 Petru 2:6). O zi în care ei nu doar că ajung ci vor fi aruncaţi în iazul de foc (Apocalipsa 20:14). Ziua celei de-a doua morţi. O zi a exilării. O zi a mâniei, necazului şi suferinţei (Romani 2:8-9). O zi în care nu va mai fi scăpare, odihnă şi nici o amânare a chinului (Apocalipsa 14:9-11).

Mai bine să-ţi tai mădulare în viaţa aceasta decât să ajungi acolo pentru totdeauna (Marcu 9:43). Mai bine să fii aruncat acum în mare cu o ancoră în jurul gâtului decât să te duci acolo pentru totdeauna (Marcu 9:42). Mai bine să nu te fi născut decât să petreci veşnicia în iad (Marcu 14:21).

Vom vorbi cu sinceritate şi ne vom ruga fierbinte?

Dragostea ne invită, ne obligă, ne cere să vorbim. Necredinciosul trăieşte la câteva respiraţii distanţă de plăcerile veşnice sau durerile veşnice – de har măreţ sau dreptate veşnică. Nu vom spune nimic sau vom mormăi ceva ca şi cum nu ar fi adevărat?

Poate că aţi auzit de Charles Peace, un criminal condamnat care, auzind vorbindu-se distant şi rece despre iad de către un capelan al închisorii ce l-a însoţit înspre execuţie, se pretinde că ar fi spus,

Domnule, eu nu împărtăşesc credinţa ta. Dar dacă aş fi împărtăşit-o – dacă aş crede ceea ce tu spui că crezi – chiar dacă Anglia ar fi acoperită cu cioburi de sticlă de la un mal la altul, m-aş târî pe toată lungimea şi lăţimea în mâini şi pe genunchi iar durerea s-ar merita doar ca să salvez un singur suflet de la acest iad veşnic despre care vorbeşti.

Vom vorbi cu sinceritate despre iad? Vom trece lungimea străzii ca să-i spunem celui pierdut? Vom îmbrăţişa frica noastră mare de jena socială şi vom înainta?

Haideţi să luăm aceeaşi hotărâre ca Charles Spurgeon care zicea,

Dacă păcătoşii vor fi condamnaţi, măcar faceţi-i să sară în iad peste cadavrele noastre. Şi dacă pier, sa piară cu braţele noastre prinse de genunchii lor, implorându-i să nu meargă acolo. Dacă iadul trebuie umplut, să fie umplut cu ecourile eforturilor noastre şi nimeni să nu fie neavertizat şi nimeni să nu scape de rugăciunile noaste.

Dacă vecinii noştri vor pieri, dacă membrii familiei noastre vor dispărea pe calea cea largă, dacă colegii de muncă îl refuză pe Mântuitor, să o facă în timp ce ignoră avertismentele noastre serioase şi smulgându-se din mâinile noastre care se roagă.

Isus în mâini mânioase

Dumnezeu atât de mult a iubit lumea încât şi-a trimis Fiul să moară pentru păcatele oamenilor. Isus a luat locul nostru deasupra vulcanului. El a călătorit de bună voie prin uşa iadului şi a devenit Uşa noastră spre Cer. El a fost străpuns de sabia strălucitoare a Tatălui, lovit de freamătul săgeţilor. Plutonul de execuţie a lui Dumnezeu L-a ţintit şi împuşcături asurzitoare au tunat asupra Calvarului.

A intrat în furnalul judecăţii lui Dumnezeu. A plonjat în adâncimile iazului de foc. A fost chinuit. A fost zdrobit. A băut din cupa mâniei lui Dumnezeu revărsată cu toată puterea. El nu a scăpat în Vinerea Mare. Gura iadului a fost larg deschisă pentru a ne primi, iar El a stat singur acolo şi a închis gura iadului pentru poporul Său.

Şi Duminica, a înviat biruitor. Moartea, păcatul şi Satan zăceau la picioarele Sale. S-a isprăvit.

Păcătoşi în mâinile răstignite

Aşadar, noi nu-i avertizăm pur şi simplu cu privire la mânia lui Dumnezeu. Îi chemăm să îmbrăţişeze pe Cristos şi să trăiască. Noi avem veşti bune ale unei mari bucurii pentru fiecare om. Avem o Evanghelie care strigă, Blestemul n-a fost suficient de puternic, Satan n-a fost suficient de viclean, păcatul n-a fost suficient de puternic, judecata n-a fost suficient de ultimă, iadul n-a fost suficient de aprins, mormântul n-a fost suficient de adânc, cel pierdut n-a fost suficient de îndepărtat şi mortul n-a fost suficient de mort pentru Mielul lui Dumnezeu care a fost junghiat!

Membrii familiei pot fi adoptaţi. Vecinii pot fi salvaţi. Mânia poate fi abătută. Viaţa veşnică poate fi primită. Noi putem să-L avem pe Dumnezeu ca cea mai mare dragoste, cea mai măreaţă comoară şi cea mai mare bucurie pentru totdeauna!

Evanghelia este puterea lui Dumnezeu pentru mântuire din mânia în care toată omenirea stă. De aceea le spunem pe stradă. Le spunem când stăm la masă. Le spunem în magazine. Le spunem când umblăm în parc. Le spunem la înmormântare. Lovim cu putere porţile iadului prin cuvinte. Desigur, folosim discernământ, dar mai bine ne apropiem şi greşim pe partea curajului decât a precauţiei.

Da, păcătoşii sunt în mâinile unui Dumnezeu mânios, dar se pot odihni în mâinile unui Salvator răstignit. Le vom spune?

Sursa: https://www.desiringgod.org/articles/over-our-dead-bodies

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *