Biserica Creştină Baptistă “Sfânta Treime”

Blog

Cei mai buni lideri de multe ori trec neobservaţi

Robert Cleaver Chapman a încercat din răsputeri să fie uitat, dar Dumnezeu a intervenit în numele lui.

Un om neobişnuit de smerit, Chapman ar fi fost mulţumit dacă nu ai fi auzit de el – şi dacă majoritatea creştinilor nu ar fi auzit. Şi cu siguranţă ar fi protestat împotriva faptului că eu vă atrag atenţia cu privire la el. Dar o fac oricum ştiind că vei fi mai bogat cunoscându-l. Şi cred că nu s-ar mai supăra, fiind deja în cer de aproape 120 de ani.

Poate vei fi surprins să afli că el este unul din cei mai influenţi creştinii ai secolul 19 din Anglia. Mulţi lideri englezi proeminenţi ai acelei ere a căror nume le cunoşti, ca Charles Spurgeon, J.C. Ryle, Hudson Taylor, George Müller şi chiar Primul Ministru Gladstone, l-au ştiut, l-au iubit şi respectat pe Robert Chapman, căutându-i sfatul. De ce?

A devenit legendar în timpul său pentru metodele sale pline de har, răbdarea sa, bunătatea sa, judecata sa echilibrată, abilitatea sa de a împăca oamenii în conflict, fidelitatea sa absolută faţă de Scriptură şi grija sa pastorală iubitoare (Agape Leadership)

Pe scurt, modul frumos şi (din păcate) rar în care Chapman a iubit pe alţii a fost cel care a arătat în mod clar, tuturor, a cui ucenic era el (Ioan 13:35). Spurgeon l-a numit „cel mai sfânt om pe care l-am ştiut.”

De la naştere la Barnstaple

Robert s-a născut în 1803, în familia lui Thomas şi Ann Chapman. A fost clar încă de la început că era foarte inteligent. La cincisprezece ani, a plecat de acasă ca să fie ucenicul unui avocat în Londra. A excelat în ucenicia sa şi la vârsta de douăzeci de ani a devenit avocat al Curţii de Plângeri Comune şi al Curţii Scaunului Judecătoresc Regal. Câţiva ani mai târziu şi-a început propriul său birou de avocatură. Avocaţii experimentaţi au văzut un viitor profesional promiţător pentru Robert.

Dar în timpul uceniciei sale, el a experimentat şi o foame spirituală tot mai mare. Un avocat creştin mai în vârstă s-a împrietenit cu Robert şi l-a invitat la Capela John Street, unde, sub predicarea evanghelică a lui Harington Evens, Chapman în vârstă de douăzeci de ani a înţeles Evanghelia şi a fost convertit.

În următorii ani, Chapman a fost tot mai implicat în lucrarea Capelei John Street şi Evens l-a mentorat în predicare. Dar în timp ce interesul său în studierea Bibliei şi participarea în răspândirea Evangheliei a crescut, interesul său în drept a scăzut.

În cele din urmă, la douăzeci şi cinci de ani, Chapman a renunţat cu totul la drept şi a fost de acord să devină păstorul unei mici biserici baptiste numite Capela Ebenezer în Barnstaple, un orăşel de şapte mii de oameni în sud-vestul Angliei. Acolo avea să slujească pentru următorii şaptezeci de ani.

Liderul dragostei agape

Înainte de a deveni păstor, Chapman a hotărât nu doar să-L predice pe Cristos ci şi să-L trăiască pe Cristos. Iar când a păşit în conducerea pastorală la Capela Ebenezer, a avut multe oportunităţi de a-şi exercita hotărârea.

Ebenezer a avut atât de multe conflicte interne încât au epuizat trei păstori în cele optsprezece luni înainte de sosirea lui Chapman. Nu doar atât, ci unele din convingerile teologice ale lui Chapman erau diferite în mod semnificativ de cele ale bisericii. Situaţia preconiza un nou mandat pastoral scurt, dar lucrul acesta nu s-a întâmplat. De ce?

Pentru că Chapman chiar a crezut în puterea şi practicarea predominantă a  rugăciunii. Şi el a avut încredere supremă în puterea Cuvântului predicat cu credincioşie şi rugăciune, pentru a transforma oamenii. El s-a hotărât să fie încăpăţânat de răbdător şi grijuliu cu oamenii. În loc să exacerbeze tensiunile împingându-le prin schimbări teologice şi structurale rapide, chiar şi în cele ce i se păreau foarte importante, Chapman le-a încredinţat rugăciunii, predicării şi învăţăturii fidele Scripturii şi a arătat oamenilor o dragoste tenace şi perseverentă. În cele din urmă, majoritatea oamenilor din biserică au îmbrăţişat ceea ce Chapman a predicat şi a modelat.

Dezbinare în biserică

Dar nu toată lumea a făcut asta, ceea ce i-a oferit lui Chapman o oportunitate diferită de a-L trăi pe Cristos într-un mod mai profund.

După doi ani în slujire, în ciuda tuturor eforturilor sale de a preveni acest lucru, un mic grup de membri din biserică s-au despărţit pentru a forma propria lor biserică. Nu doar atât, dar acest grup a cerut ca restul bisericii să plece din căldire, de vreme ce ei se vedeau ca fiind singura rămăşiţă credincioasă a convingerilor originale a bisericii. Reacţia lui Chapman a fost una neobişnuită: el a condus pe ceilalţi sfinţi din biserică (majoritatea) înspre a renunţa la clădire, în favoarea dezbinătorilor. El a crezut că era mai bine să fie neîndreptăţit decât să facă numele lui Cristos de ruşine în oraş, luptându-se pentru o proprietate. Sfinţii din Ebenezer s-au împrumutat pentru câţiva ani până au construit ceea ce mai târziu s-a cunoscut sub numele de Capela Grosvenor Street.

Dar o astfel de atitudine nu a fost ceva excepţional pentru Chapman. El a practicat acest gen de dragoste la toate nivelele, atât mare cât şi mic. De multe ori le-a dat oamenilor în nevoie chiar haina de pe el. Sau le-a dat ultimii bani pe care-i avea, chiar dacă erau banii pentru biletul de tren înapoi spre casă. Acest lucru s-a întâmplat cu regularitate, şi când făcea aşa ceva, Chapman se urca în tren şi pur şi simplu cerea Domnului să-i poarte de grijă pentru bilet, lucru care s-a şi întâmplat. Musafirii frecvenţi care stăteau peste noapte în casa sa, întotdeauna îşi găseau pantofii curaţi şi aşezaţi la uşa lor dimineaţă. Şi de vreme ce mulţi oameni care mergeau la biserica lui erau muncitori obişnuiţi, care-şi începeau serviciul la o anumită oră, întotdeauna căuta să înceapă şi să termine la timp.

Aşa cum vă puteţi imagina, conducerea consecventă, evlavioasă şi plină de dragoste a lui Chapman de-a lungul anilor a construit o cultură a dragostei în biserica condusă de el. Iar efectele acestei conduceri au durat mult după el. O generaţie mai târziu, biserica rezultată din acel grup mic de dezbinători a ajuns să-l respecte pe Chapman. Iar Capela Grosvenor rămâne şi astăzi o mărturie înfloritoare şi evanghelică a lui Cristos în Barnstaple.

Binecuvântat făcător de pace

Chapman a devenit cunoscut pentru modul graţios şi grijuliu cu care trata oamenii. Dar asta nu însemna că nu a fost dur. A stat neclintit lângă convingerile sale biblice şi odată a spus unui prieten, „Treaba mea este să-i iubesc pe alţii, nu să caut ca alţii să mă iubească pe mine.” Dar, de vreme ce era răbdător şi bun în mod consecvent, chiar şi în dezacorduri, alţii ajungeau să-l iubească.

Un om puternic în Scripturi, plin de înţelepciune şi deplin preocupat ca biserica lui Isus să nu cadă în necredincioşie, Chapman a fost atras în numeroase controverse teologice şi conflicte între liderii bisericii. Era cu adevărat amărât din cauza stricăciunilor făcute trupului lui Cristos de către mândria şi nerăbdarea liderilor. El a practicat cu rigurozitate şi i-a încurajat şi pe alţii să practice îndemnul lui Pavel: „şi robul Domnului nu trebuie să se certe; ci să fie blând cu toţi, în stare să înveţe pe toţi, plin de îngăduinţă răbdătoare, să îndrepte cu blândeţe pe potrivnici” (2 Timotei 2:24-25).

În cazurile în care oamenii se mâniau pe Chapman şi se îndepărtau de el, acesta întotdeauna îi căuta, încercând să facă tot ce putea ca să fie împăcat cu ei (Romani 12:18). Şi atâta vreme cât tensiunea şi distanţa rămânea,

Chapman vorbea despre ei ca fiind „preaiubiţii şi mult doriţii fraţi” (Filipeni 4:1). Amărăciunea lui era reală. Nu exista la el sentimentul de bucurie că a scăpat de ei. Nu exista sentimentul de uşurare atunci când termina cu… cei ce i se opuneau şi nu mai doreau părtăşia creştină cu el. Ei erau „fraţii lui a căror conştiinţă i-a făcut să refuze părtăşia mea şi mă priveze şi pe mine de părtăşia lor.” (Robert Chapman: Apostolul dragostei)

Apostolul dragostei

De la sosirea sa în Barnstaple până la finalul vieţii sale, datorită dragostei lui profunde şi a preocupării sale pentru sufletele oamenilor, Chapman a fost un evanghelist neobosit.

El vorbea cu oamenii pe stradă şi în casele şi cămăruţele lor. Ţinea în mod frecvent întâlniri de evanghelizare la locurile lor de muncă şi a vorbit în mod personal cu cei fără casă şi cu prizonierii… Începuse şi predicarea în aer liber… şi devenise destul de abil. (Robert Chapman: Apostolul dragostei)

Mulţi au venit la Cristos datorită mărturiei personale a lui Chapman.

El de asemenea a purtat naţiunile neatinse de Evanghelie în inima sa şi a mijlocit zilnic pentru ei. A avut o povară deosebită pentru Spania. A învăţat singur spaniolă şi a făcut trei călătorii lungi, umblând de-a lungul ţării, luni de zile pentru a evangheliza în mod personal pe spanioli şi pentru a încuraja puţinii creştini de acolo. De asemenea, a petrecut timp şi în Irlanda, făcând acelaşi lucru.

Chapman a dezvoltat o prietenie cu Hudson Taylor şi a fost un mijlocitor entuziast, un sprijin financiar şi un reprezentant al Marii Britanii pentru Misiunea din Interiorul Chinei. L-a iubit pe George Müller şi lucrarea cu orfanii din Bristol. Müller l-a considerat pe Chapman unul din cei mai de încredere sfătuitori.

Chapman nu a fost niciodată căsătorit. Dar casa lui rareori a fost goală, pentru că a transformat-o într-un loc de refugiu şi revigorare pentru muncitorii creştini, osteniţi şi descurajaţi. Mulţi păstori şi misionari au fost profund încurajaţi de timpul petrecut cu el, primind sfaturi de la acest sfânt evlavios şi blând.

Exemple vrednice de examinat

Robert Chpaman a avut o slujire lungă şi roditoare – a trăit până la 99 de ani şi nu a lăsat în urmă nici o pată de faliment moral. A predicat ultima predică în Capela Grosvenor Street la 98 de ani (şi a predicat o oră şi un sfert!). A fost sănătos spiritual, mintal şi fizic şi viguros până la final – evanghelizând, vizitând, sfătuind, învăţând şi în mod special mijlocind. Apoi, în 2 iunie 1902, a suferit un infarct, care a condus la moartea sa, zece zile mai târziu, pe 12 iunie.

Unul din motivele pentru care nu am auzit mai des despre Robert Chapman este pentru că el a căutat să rămână anonim. A fost deranjat de fenomenul celebrităţii creştine din vremea sa şi nu a vrut ca oamenii să aibă o părere prea înaltă despre el. A descurajat cele mai multe eforturi de a i se publica predicile şi alte scrieri, chiar arzându-şi multe din scrisorile sale personale pentru a descuraja tendinţa pe care a văzut-o ca oamenii să-şi transforme liderii în eroi post-mortem. Pentru că, aşa cum a spus odată, „Cei mai preţioşi în ochii lui Dumnezeu de multe ori sunt oamenii neobservaţi” (Agape Leadership).

Robert Chapman nu a dorit ca oamenii să privească la el; a vrut ca ei să privească la Isus Cristos. El nu a vrut să-i distragă pe alţii de la Cristos. Şi, desigur, a avut dreptate: nimeni nu-L întrece pe Isus ca model de conducere iubitoare. Nimeni nu a arătat o dragoste mai mare (Ioan 15:13). Mai mult decât orice, noi trebuie să avem „privirea aţintită spre Isus” (Evrei 12:2).

Dar cred că Robert Chapman este vrednic de examinare, şi mi-aş fi dorit ca să nu-şi distrugă scrierile. Sunt recunoscător lui Robert Peterson şi Alexander Strauch, care au compilat documentele disponibile despre Chapman în biografii de folos. Pentru că Isus a spus, „Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii” (Ioan 13:35). Şi Chapman a luat acest „dacă” foarte serios. El a trăit acest verset.

Avem nevoie de cât mai multe modele a acestei dragoste.

Sursa: https://www.desiringgod.org/articles/the-best-leaders-are-often-least-noticed

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *