Biserica Creştină Baptistă “Sfânta Treime”

Blog

Nu-i împiedica pe cei dragi să-L slujească pe Dumnezeu

Trupurile erau grămadă pe străzi. Mii de oameni mureau. Cei care veneau în contact cu persoana bolnavă sau moartă se expuneau la o boală foarte contagioasă care te putea omorî în douăsprezece ore. Holera mătura Anglia.

Dacă vroiai să eviţi holera, trebuia să te fereşti, să stai departe de mulţimi şi să eviţi pe oricine era infectat. Totuşi, în fiecare zi George Müller îşi lăsa soţia însărcinată, Maria, şi siguranţa casei lor pentru a-i sluji pe oamenii din Bristol. Călătorea dintr-o parte în alta a oraşului – îngrijind pe bolnavi, petrecând timp în casele oamenilor infectaţi şi ajutând familii îndurerate cu mutarea trupurilor moarte. În fiecare dimineaţă se întâlnea cu sute de oameni din biserica sa pentru a se ruga.

George Müller ştia că fiecare masă putea să fie ultima. Ştia că fiecare casă în care intra, fiecare copil pe care-l îmbrăţişa, fiecare văduvă pe care o încuraja putea să-l facă mai vulnerabil în faţa holerei. Şi Maria ştia acest lucru. Dimineaţă după dimineaţă, ea îşi privea soţul cum ieşea pe uşă şi se ducea direct înspre pericol.

Biografii ne spun că acest lucru nu era uşor pentru Maria. Nu îi plăcea ideea că George alegea să se expună unui astfel de risc. Ca orice soţie, ea se temea să rămână singură. Se îngrijora că fiica ei va creşte fără tată. Se lupta pentru a lăsa pe cel iubit să facă ceea ce Dumnezeu l-a chemat.

O femeie demnă de imitat

La mijlocul lecturării istoriei Mariei, mi s-a pus un nod în gât. Imediat mi-am adus aminte de un rucsac roşu pe care-l ţineam în garaj. Nu era orice rucsac; era „rucsacul de urgenţă” pe care biserica l-a dat soţului meu şi altor păstori în urmă cu câţiva ani. Trăind în sudul Californiei, una din cele mai active seismic regiuni din lume, nu ştiai când poate să lovească „Cel Mare”. Astfel, rucsacul conţinea elemente esenţiale pentru ajutorarea membrilor bisericii în cazul unui cutremur masiv sau a altui eveniment catastrofic.

Aveam rucsacul acesta de aproape un deceniu şi, din fericire, nu a fost niciodată folosit. Dar stătea acolo ca o amintire a faptului că soţul meu, de fapt, ar putea fi chemat într-o misiune similară – una care implică slujirea bisericii în mijlocul pericolului real.

Poate că rucsacul acesta nu va fi folosit vreodată. Dar când am auzit istoria Mariei, m-am pus în papucii ei. M-am întrebat: aş lăsa de bună voie pe soţul meu să facă ceea ce este chemat să facă sau aş încerca să-l împiedic? Aş urma, în mod curajos, paşii Mariei?

Chemarea lui Cristos

Deşi contextul Mariei este diferit de al meu, chemarea noastră este asemănătoare.

În calitate de creştin, ştiu că trebuie să-L iubesc pe Isus mai mult decât orice altă relaţie şi trebuie să aşez priorităţile lui Dumnezeu mai presus de ale mele (Luca 14:26-27; Matei 10:37-39). Ştiu că a-L urma pe Isus poate fi costisitor pentru mine şi pentru cei dragi mie (Matei 16:24). Ştiu că trebuie să îmbrăţişez sacrificiul când este pentru binele altora (Filipeni 2:3-8). Şi în cele din urmă, ştiu că fiecare încercare îndurată pentru împărăţie va merita pe deplin (Matei 19:29).

Chemarea mea este clară. Trebuie să mă hotărăsc să fiu ca Maria, indiferent de cost. Dar provocarea din viaţa Mariei nu se opreşte aici. O disponibilitate de sacrificiu pentru împărăţie nu este legată neapărat de reacţia noastră în timpul unei crize. Sacrificiul zilnic este cel care arată din ce suntem făcuţi (Luca 9:23). De fapt, Maria nu a luat decizia o singură dată; Maria şi-a încredinţat soţul lui Dumnezeu în fiecare zi în timp ce ieşea pe uşă pentru a sluji oamenii din Bristol.

O renunţare zilnică

Cred că nimeni nu a ştiut lupta zilnică a Mariei de a renunţa la soţul ei. Foarte posibil ca în liniştea casei ei, în singurătatea inimii ei, în faţa nimănui, Maria alegea să renunţe la „drepturile” ei de dragul împărăţiei. Şi exact aşa putem lupta să fim ca Maria în fiecare zi. Atunci când nimeni nu priveşte şi când un eveniment dramatic nu are spectatori, putem alege în tăcere să murim faţă de noi înşine în loc să apărăm ceea ce simţim a fi drepturile noastre (1 Corinteni 5:15).

Atunci când apare o intersecţie în drum – care desparte lucrarea împărăţiei de confortul şi preferinţele noastre – ce vom face? Ce voi face? Voi cârti în inima mea când slujirea soţului meu îl aduce acasă cu o oră mai târziu? Îi voi încuraja pe copii mei să-L urmeze pe Isus chiar dacă le pătează reputaţia (sau îi va duce undeva departe de mine)? Voi sacrifica somnul, banii şi cele mai bine planificate planuri pentru a ajuta o soră în nevoie? Voi spune şi împărtăşi Evanghelia chiar dacă se va râde de mine (sau chiar mai rău)? Voi renunţa cu bucurie la o noapte acasă de dragul slujirii bisericii?

Deşi poate nu va exista vreodată o oportunitate de a testa disponibilitatea mea de a-mi privi soţul umblând în pericol, există zeci de oportunităţi zilnice care vor testa disponibilitatea mea de a mă sacrifica pentru împărăţie – sacrificii mici, dar cu toate acestea, sacrificii.

Avem nevoie de mai multe Marii

Această lume are nevoie de mai mulţi bărbaţi curajoşi şi femei ca Maria – oameni care îşi încredinţează pe cei dragi lui Dumnezeu şi nu îi împiedică în ascultarea costisitoare.

Mai mult decât atât, avem nevoie de oameni care sunt suficient de curajoşi pentru a-şi sacrifica sinele zilnic în tot felul de ocazii. Avem nevoie de oameni care doresc, în tăcerea casei lor, în singurătatea inimii lor, în faţa nimănui, să-L urmeze pe Cristos mai presus de orice (Ioan 12:25-26).

Avem nevoie de mai multe Marii. Sper ca eu să fiu una din ele.

Sursa: https://www.desiringgod.org/articles/dont-hold-loved-ones-back-from-god

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *