Biserica Creştină Baptistă “Sfânta Treime”

Blog

Învăţătura biblică despre punerea mâinilor

Ce învaţă Biblia despre „punerea mâinilor,” şi cum ar trebui să funcţioneze (sau să nu funcţioneze) acest ritual antic în biserica de astăzi?

La fel ca şi ungerea cu untdelemn, există multă confuzie în jurul acestor semne exterioare despre care Noul Testament vorbeşte foarte puţin (deşi vorbeşte ceva).

La fel ca şi postul, punerea mâinilor şi ungerea cu untdelemn merg mână în mână cu rugăciunea. Datorită felului în care Dumnezeu a creat lumea şi ne-a proiectat inima, în anumite ocazii speciale avem nevoie de ceva tangibil, fizic şi vizibil pentru a completa sau a sluji ca un simbol lucrurilor care se întâmplă în mod invizibil şi a ceea ce noi cuprindem în cuvinte invizibile.

Înainte să vedem ce ne învaţă Noul Testament despre punerea mâinilor astăzi, haideţi să vedem mai întâi cum a apărut această practică, cum a funcţionat şi cum s-a dezvoltat de-a lungul istoriei poporului lui Dumnezeu.

Rădăcinile din primul legământ

De-a lungul Scripturii, găsim sensuri atât pozitive cât şi negative a „punerii mâinilor,” atât în mod „general” (ţin de viaţa de zi cu zi) sau „special” (la ceremonii).

În Vechiul Testament, modul general de multe ori are un sens negativ: „a pune mâna” pe cineva pentru a-i face un rău (Geneza 22:12; 37:22; Exod 7:4; Neemia 13:21; Estera 2:21; 3:6; 6:2; 8:7) sau în Leviticul 24:14 a pune în mod vizibil blestemul lui Dumnezeu peste o persoană. De asemenea se vorbeşte la modul special, în Leviticul (1:4; 3:2, 8, 13: 4:4, 15, 24, 29, 33; 16:21; sau Exod 29:10, 15, 19; Numeri 8:12), unde preoţii desemnaţi „puneau mâna” pe jertfă pentru a plasa în mod ceremonial blestemul drept al lui Dumnezeu peste animal, în locul oamenilor păcătoşi. De exemplu, în Ziua Ispăşirii, cea mai importantă zi din anul evreiesc, marele preot trebuia

să-şi pună amândouă mâinile pe capul ţapului celui viu şi să mărturisească peste el toate fărădelegile copiilor lui Israel şi toate călcările lor de lege cu care au păcătuit ei; să le pună pe capul ţapului, apoi să-l izgonească în pustiu, printr-un om care va avea însărcinarea aceasta. (Leviticul 16:21)

La această punere a mâinilor specială (sau ceremonială) se referă cel mai probabil Evrei 6:1 când menţionează şase învăţături, printre altele, ale primului legământ („adevărurile începătoare ale lui Cristos”) care au pregătit poporul lui Dumnezeu pentru noul legământ: „pocăinţei de faptele moarte şi a credinţei în Dumnezeu, învăţătura despre botezuri, despre punerea mâinilor, despre învierea morţilor şi despre judecata veşnică” (Evrei 6:1-2).

În timp ce majoritatea menţionărilor din Vechiul Testament implică preoţi şi ceremonii ale primului legământ (trecerea blestemului peste înlocuitor), două texte în particular (ambele în Numeri) anticipă felul în care „punerea mâinilor” va fi folosită în epoca bisericii (transmiterea unei binecuvântări către un lider recunoscut în mod formal). În Numeri 8:10, oamenii lui Dumnezeu îşi pun mâinile peste preoţi pentru a-i dedica în mod oficial în slujba de reprezentanţi înaintea lui Dumnezeu, iar în Numeri 27:18, Dumnezeu îl instruieşte pe Moise să-şi pună mâinile peste Iosua pentru a-l dedica în mod formal în slujba de noul lider peste naţiune.

Mâinile lui Isus şi apostolii Săi

Când ajungem la Evanghelii şi Faptele Apostolilor, găsim o schimbare notabilă în folosirea obişnuită a „punerii mâinilor.” Câteva texte încă mai poartă sensul general/negativ (a face rău sau a prinde, în mod special legat de cărturarii şi preoţii care căutau să-L aresteze pe Isus, Luca 20:19; 21:12; 22:53), dar acum când Fiul lui Dumnezeu este în mijlocul nostru, găsim un nou sens pozitiv al frazei, atunci când Isus pune mâinile Sale peste popor pentru a-L binecuvânta şi vindeca.

Cea mai obişnuită practică a Domnului Isus în vindecare este atingerea, de multe ori descrisă ca „punerea mâinilor” peste cel ce trebuia vindecat (Matei 9:18; Marcu 5:23; 6:5, 7:32; 8:22-25; Luca 13:13). Isus „şi-a pus mâinile” şi peste copilaşii ce au venit la El pentru a-i binecuvânta (Matei 19:13-15; Marcu 10:16).

În Faptele Apostolilor, odată ce Isus S-a înălţat la cer, apostolii Săi (ca şi rezultat) au devenit mâinile Sale. Acum ei, la fel ca Domnul lor, vindecau prin atingere. Anania “şi-a pus mâinile” peste Pavel, la trei zile după întâlnirea de pe drumul Damascului, pentru a-i restaura vederea (Fapte 9:12, 17). Şi mâinile lui Pavel, în schimb, au devenit canale ale unor miracole extraordinare (Fapte 14:3; 19:11), incluzând punerea mâinilor sale peste un om bolnav din Malta ca să-l vindece (Fapte 28:8).

Noutatea în Evanghelii este vindecarea lui Isus prin „punerea mâinilor,” dar noutatea din Fapte este oferirea şi primirea Duhului Sfânt prin „punerea mâinilor.” În timp ce Evanghelia progresează de la Ierusalim şi Iudeea, înspre Samaria, şi până la marginile pământului (Fapte 1:8), Dumnezeu găseşte cu cale să folosească punerea mâinilor ucenicilor ca un indicator vizibil şi un mijloc al venirii Duhului în noii oameni şi în noile locuri – prima dată în Samaria (Fapte 8:17) şi apoi în Efes (19:6).

În biserica de astăzi

În cele din urmă, în epistolele Noului Testament, văzând ceea ce este normativ în biserică, astăzi, găsim că au mai rămas două sensuri din Fapte care sunt un ecou al celor două texte din Numeri (8:10 şi 27:18), şi care au setat cursul referinţelor lui Pavel în 1 şi 2 Timotei.

În Fapte 6:6, când biserica a ales şapte bărbaţi ca să slujească în calitate de asistenţi ai apostolilor, „i-au adus înaintea apostolilor, care, după ce s-au rugat, şi-au pus mâinile peste ei.” Şi aici, ca în Numeri, găsim o ceremonie de dedicare. Semnul vizibil al punerii mâinilor marchează în mod public începutul unei slujiri noi formale pentru cei şapte, recunoscându-i înaintea poporului şi rugându-L pe Dumnezeu să binecuvânteze slujirea lor.

De asemenea, când biserica răspunde la călăuzirea Duhului care a spus: „Puneţi-Mi deoparte pe Barnaba şi pe Saul, pentru lucrarea la care i-am chemat.” iar apoi „după ce au postit şi s-au rugat, şi-au pus mâinile peste ei şi i-au lăsat să plece” (Fapte 13:3). La fel ca în Fapte 6:6, aceasta este o dedicare formală ce are loc în public, însoţită de cerinţa colectivă a binecuvântării lui Dumnezeu peste ea.

Dedicare în slujire

În 1 Timotei 4:14, Pavel îi porunceşte lui Timotei, delegatul său oficial în Efes, „Nu fi nepăsător de darul care este în tine, care ţi-a fost dat prin prorocie, cu punerea mâinilor de către ceata prezbiterilor.”

Având în vedere scopul articolului, nu investigăm ce fel de dar a primit Timotei (deşi atât versetele de dinainte cât şi cele de urmează menţionează învăţătura), ci urmărim felul în care prezbiterii l-au dedicat în acest rol formal. Timotei a fost lansat în această slujire specifică prin recunoaşterea publică a liderilor recunoscuţi – nu doar prin cuvintele lor, ci printr-o punere a mâinilor vizibilă, tangibilă şi memorabilă. Posibil ca la o astfel de ceremonie publică să se referă Pavel în 2 Timotei 1:6 când menţionează un dar al lui Dumnezeu în Timotei dat „prin punerea mâinilor mele.”

Ultimul text cheie, şi poate cel mai instructiv, este tot în 1 Timotei. Din nou, Pavel scrie,

Să nu-ţi pui mâinile peste nimeni cu grabă şi să nu te faci părtaş păcatelor altora; pe tine însuţi păzeşte-te curat. (1 Timotei 5:22)

Acum subiectul nu este propria dedicare a lui Timotei, ci partea lui în a dedica pe alţii. Porunca venită de la Pavel se găseşte într-o secţiune ce vorbeşte despre prezbiteri, onorând pe cei buni şi disciplinând pe cei răi (1 Timotei 5:17-25). Când liderii ca Pavel, Timotei şi alţii în biserică puneau mâna în mod formal peste cineva pentru a-l dedica într-o slujire specială, ei îşi dădeau aprobarea peste acel candidat şi erau părtaşi, într-un anumit fel, la rodirea sau falimentul ce urma să vină.

Punerea mâinilor, aşadar, este opusul spălării mâinilor, aşa cum a făcut Pilat. Când prezbiterii pun mâinile lor peste un candidat la slujire, ei îl dedică într-un rol de slujire particular şi îl recomandă în faţa celor pe care îi va sluji.

Dumnezeu dă har

Atât în punerea mâinilor cât şi în ungerea cu untdelemn, prezbiterii vin înaintea lui Dumnezeu, în circumstanţe speciale, cu un duh de rugăciune şi cereri speciale, dar dacă ungerea cu untdelemn cere vindecare, punerea mâinilor cere binecuvântarea peste o viitoare slujire. Ungerea cu untdelemn în Iacov 5:14 recomandă, în privat, bolnavii înaintea lui Dumnezeu; punerea mâinilor în 1 Timotei 5:22 recomandă, în public, candidatul în faţa bisericii pentru o slujire oficială. Ungerea pune de-o parte pe bolnav şi exprimă nevoia grijii speciale a lui Dumnezeu. Punerea mâinilor pune de-o parte un lider calificat pentru o slujire specifică şi indică capacitatea de a binecuvânta pe alţii.

Aşadar, punerea mâinilor – la fel ca ungerea sau postul sau orice alt ritual extern al bisericii – nu este magic şi nu oferă, aşa cum susţin unii, în mod automat har. Mai degrabă, este „un mijloc al harului,” şi acompaniază cuvintele de recomandare şi rugăciunea colectivă, a celor ce cred. La fel ca botezul, punerea mâinilor este un fel de semn şi ceremonie inaugurală, un ritual de iniţiere – un mod de a face o realitate invizibilă vizibilă, publică şi memorabilă, atât pentru candidat cât şi pentru congregaţie, şi apoi prin candidat şi congregaţie în faţa lumii.

Slujeşte ca un mijloc al harului pentru candidat în confirmarea chemării lui Dumnezeu prin biserică şi în oferirea unui moment tangibil şi fizic de care să-şi aducă aminte când slujirea este grea. De asemenea este un mijloc al harului lui Dumnezeu pentru liderii puşi în funcţie, care-şi deschid şi lărgesc inima lucrând printr-un candidat credincios. Şi este un mijloc al harului lui Dumnezeu faţă de biserică şi mai departe de biserică, prin clarificarea celor ce sunt liderii oficiali faţă de care trebuie să se supună (Evrei 13:7, 17).

Şi în toate, Cel ce oferă har şi binecuvântează este Dumnezeu. El extinde şi lărgeşte slujirea liderilor. El cheamă, susţine şi face roditoare slujirea candidatului. El îmbogăţeşte, maturizează şi catalizează biserica în dragoste, fapte bune, în a se sluji unii pe alţii şi nu numai, fiind slujită de învăţătura, înţelepciunea şi credincioşia în conducere a noului prezbiter, diacon sau misionar ordinat.

Sursa: https://www.desiringgod.org/articles/the-laying-on-of-hands

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *