Biserica Creştină Baptistă “Sfânta Treime”

Blog

Slăbiciunea şi eşecul îţi vor zidi credinţa

Sunt multe lucruri pe care aş fi dorit ca cineva să mi le spună când aveam treizeci de ani, pentru că la treizeci de ani credeam că m-am realizat în viaţă.

Nu era adevărat.

Viaţa mi s-a întors pe dos foarte repede. Aş fi vrut ca cineva să-mi spună,

Te ţii de lucruri nesemnificative şi crezi în tine având motivaţii greşite. Nu-ţi mai judeca viaţa după realizările tale sau „binecuvântări,” fie materiale, relaţionale sau ce ţin de reputaţie, pentru că niciuna nu va dura. Ceea ce acum consideri binecuvântare îţi va fi luat şi când se va întâmpla asta vei descoperi că a fi binecuvântat are de-a face cu ceva mai profund şi mai de durată decât îţi poţi imagina.

Nu aveam cum să-mi pregătesc sinele de treizeci de ani pentru ceea ce mă aştepta. Cum te poţi pregăti pentru necunoscut? Mă bucur că nu ştiam ce va urma, dar aş fi vrut să ştiu că în timp ce Dumnezeu îmi lua comorile pământeşti, El îmi dădea ceva ce nu avea cum să-mi fie luat – mi s-a dăruit pe El însuşi.

Aş fi vrut să ştiu că a te încrede în Dumnezeu nu este niciodată o greşeală şi că va folosi fiecare picătură a durerii mele pentru binele meu şi gloria Sa. Şi aş fi vrut să ştiu că aceea viaţa în Cristos va fi din ce în ce mai bună, pentru că Isus întotdeauna păstrează cel mai bun vin pentru final.

Preţul pentru o carieră de succes

Read more

Dacă Dumnezeu nu te vindecă

Săptămâni de chimioterapie au erodat straturile de piele ale gurii ei, i-a distrus sistemul imunitar şi a culminat într-o operaţie de câteva ore pentru a scoate o tumoare de mărimea unui grepfrut.

În tot acest timp, prietenii şi cei dragi au ridicat o singură rugăciune venită din inimă: Doamne, vindec-o. Ea s-a înfăşurat în cuvintele lor ca într-o armură. Mai apoi, ea a arătat înspre o linie din raportul patologic care descria celulele moarte din centrul tumorii, şi L-a lăudat pe Dumnezeu pentru mila Sa. Ea spunea că procesul de chimioterapie a omorât tumoarea înainte ca medicul să pună bisturiul pe piele, iar vindecarea pentru care se ruga era posibilă.

Dar acele celule moarte nu promiteau vindecarea. Mai degrabă, ele indicau un cancer atât de agresiv încât vasele de sânge nu puteau să-l străpungă în centru. Tumoarea creştea atât de repede încât nu putea să-şi susţină propriul nucleu. Câteva luni mai târziu, cancerul nu doar că s-a întors, dar s-a răspândit cuprinzându-i plămânii şi apăsându-i creierul.

Dezechilibrat de durere

Read more

Dumnezeu este mai preţios în vale

David umbla prin pustia aridă a Iudeii atunci când a scris,

Fiindcă bunătatea Ta preţuieşte mai mult decât viaţa, de aceea buzele mele cântă laudele Tale. Te voi binecuvânta, dar, toată viaţa mea, şi în Numele Tău îmi voi ridica mâinile. (Psalmul 63:3-4)

Călătoria lui David prin pustie nu a fost o experienţă venită din dorinţa de a fi singur. El nu era într-o vacanţă spirituală în pustiu pentru a scăpa de aglomeraţia vieţii şi a se reconecta cu Dumnezeu. David fugea de oamenii care vroiau să-l omoare (Psalmul 63:9). Încă odată, între el şi moarte nu era decât un pas (1 Samuel 20:3) şi îi simţea respiraţia rece pe ceafă.

Deci, a-i spune lui Dumnezeu că bunătatea Sa este „mai mult decât viaţa” nu era pentru David o metaforă exagerată, romantică sau poetică. Era strigătul inimii sale în timp ce înfrunta realitatea dură a morţii. Faptul că nu mai avea parte de o siguranţă aparentă a accentuat simţul lui David faţă de dulceaţa a ceea ce Dumnezeu a promis că va fi pentru el. Aşadar, avem un alt exemplu al celui mai plăcut psalmist al lui Israel (2 Samuel 23:1) scriind unul din cele mai plăcuţi psalmi într-una din cele mai amare experienţe.

Darurile mai măreţe ale lui Dumnezeu

Read more

Leacul pentru cele mai multe nefericiri ale noastre

Nivelul de zgomot din maşina mea era asurzitor. Cei cinci nepoţi ai mei vorbeau unul peste altul. Dar, apoi, peste acel zgomot am auzit vocea unei fetiţe micuţe. M-am uitat în oglinda retrovizoare şi mi-am văzut nepoţica de şapte ani acoperindu-şi urechile cu mâinile. Încercând să fie auzită peste verişorii ei gălăgioşi, ea repeta, cu un volum tot mai mare: „Am nevoie de căşti. Am nevoie de căşti. AM NEVOIE DE CĂŞTI!”

Nivelul zgomotului din viaţa noastră poate fi şi el asurzitor. Atât de multe voci, toate vorbind în acelaşi timp. Familia, prieteni, colegi şi poate cele mai gălăgioase, vocile digitale de pe TV şi reţelele de socializare. Mai apoi există şi dialogul nostru interior care merge pe fundal. Şi duşmanul sufletelor noastre profită de fiecare oportunitate pentru a-şi adăuga minciunile în tot acest zgomot. Este la fel ca şi cum ai fi în maşină cu verişorii tăi neastâmpăraţi. De unde pot să fac rost de nişte căşti?

Cauza celor mai multe nefericiri ale noastre

Read more

Roagă-te rugăciuni mai scurte

Mare parte din viaţa mea, două din cele mai importante versete din Biblie despre rugăciune, mi-au scăpat din vedere. Posibil să fi fost distras de versetele mai faimoase despre rugăciune care urmau după acestea.

Câţi dintre noi ştim „Rugăciunea Domnească” pe de rost, din Matei 6:9-13, „Tatăl nostru care eşti în ceruri! Sfinţească-se Numele Tău…”? Dar înainte ca Isus să ne arate cum să ne rugăm, El ne învaţă ceva despre rugăciune în versetele anterioare. Iar două mii de ani de tradiţie şi repetiţie acumulată posibil să fii acoperit principiile clare ale lui Cristos care funcţionează în faimoasa Sa rugăciune-exemplu.

În mod ironic, cel puţin pentru mine, ceea ce Isus spune înainte de această rugăciune a fost înecat de o repetare mecanică pe care o dezaprobă atât de clar în preambul:

“Când vă rugaţi, să nu bolborosiţi aceleaşi vorbe, ca păgânii, cărora li se pare că, dacă spun o mulţime de vorbe, vor fi ascultaţi. Să nu vă asemănaţi cu ei; căci Tatăl vostru ştie de ce aveţi trebuinţă, mai înainte ca să-I cereţi voi.” (Matei 6:7-8)

Împotriva instinctelor noastre de păgâni

Read more

Mare parte din viaţa noastră este o aşteptare

Îmi doresc ca cineva să-mi fi spus.

Uitându-mă în urmă, mi-aş fi dorit ca o doamnă mai învârstă să-mi spună, „Mare parte din viaţă implică aşteptarea, Jani. Învaţă să aştepţi cu speranţă, nu cu frică.”

Eu am crescut crezând o minciună – o minciună pe care am dus-o în viaţa mea de adult. Am crezut că fericirea va fi a mea atunci când visurile mele se vor împlini. Aşadar am lucrat din greu – foarte greu – ca să adun în jurul meu lucrurile după care inima mea tânjea.

Tirania fricii

Dar mai apoi, în timp ce îmi îndeplineam unele dorinţe, am început să mă tem că le voi pierde. Ce stăpân nemilos a fost frica! M-a paralizat în pânza îndoielii şi a preocupării de mine, lipsindu-mă de bucurie.

M-am temut de vulnerabilitatea căsătoriei şi m-am temut de durerea singurătăţii. M-am temut de presiunea succesului şi m-am temut de ruşinea falimentului. M-am temut de lipsa de fertilitate şi m-am temut de sarcină. M-am temut de responsabilitatea creşterii copiilor şi m-am temut de golul unei case fără copii. M-am temut de stresul unui loc de muncă şi m-am temut de izolarea rămânerii acasă. M-am temut să nu par imatură şi m-am temut de îmbătrânire. Care au fost lucrurile de care nu mă temeam? Foarte puţine.

Nu-mi plăcea să fiu atât de speriată. Nu-mi plăcea ceea ce acele frici mi-au făcut mie şi celor pe care-i iubeam. Am încercat să mi le scot din inimă şi să nu mai acţionez pe baza lor, lucru care m-a dus la acel semnal de avertizare înfricoşător dar strălucitor care în cele din urmă mi-a atras atenţia spunându-mi: „Jani, tu nu eşti în control. Şi niciodată nu vei fi.”

Read more

Cum se autoperfecţionează creştinul?

Multe din hotărârile noastre luate de Anul Nou nu se împlinesc pentru că nu le luăm în numele lui Isus. Le luăm în propriul nostru nume – în puterea noastră, în termenii noştri, pentru câştigul şi beneficiul personal. Ele eşuează în februarie pentru că sunt atât de focalizate pe noi – pe eu-ul nostru.

Hotărârile de început de an sunt populare pentru că ating ceva fundamental din umanitate: noi suntem din natură iubitori de sine (2 Timotei 3:2). Fără o inimă nouă, ne petrecem toată viaţa în dragoste sau în afara ei, faţa de noi înşine – ne urâm pentru fiecare nesiguranţă şi faliment, şi totuşi căutăm orice motiv ca să ne scuzăm, să ne promovăm sau să ne lăudăm. Hotărârile acestea sunt foarte potrivite pentru ritualurile şi sacrificiile anuale aduse pe altarul Eu-ului.

Autoperfecţionarea aduce o atmosferă de veselie, speranţă, eliberare – cel puţin în teorie (sau în reclamele Nike). Dar hotărârile acestea pot deveni nişte plasturi pe care îi lipim ca să evităm o aprofundare adevărată a relaţiei noastre cu Isus. Ne simţim creştini mai buni, deşi nu suntem mai apropiaţi de Cristos şi astfel nu suntem mai aproape de a trata inima din spatele neliniştii, nesiguranţei şi vinovăţiei noastre.

Aşadar ce rol, dacă are vreun rol, joacă autoperfecţionarea în viaţa creştină? Există ceva distinctiv creştin cu privire la autoperfecţionare?

Praf în ochi

Read more

Cum devine evanghelizarea simplă pentru oricine

“Eu nu pot să fac ceea ce faci tu,” îmi spune fratele meu creştin, făcând câţiva paşi înapoi după o sesiune pregătitoare de evanghelizare. „Eu nu le am cu vorbitul.”

Întotdeauna mi se pare o mărturisire ciudată. De obicei vine după cinci minute de conversaţie extraordinară. Am discutat despre scorurile din sport, vreme, copii şi filme. Nu au fost pauze jenante, nici o încurcare a limbii, nimic care să-mi sugereze că persoana aceea are probleme cu înţelegerea sau comunicarea limbii pe care o vorbeşte. Dar, aparent, nu le are cu vorbitul.

Nu are această problemă când vorbim despre echipa sa favorită sau show-ul său favorit de televiziune. Dar problema apare atunci când subiectul discuţiei este credinţa. În rest, se pare că le are chiar bine cu vorbitul. Majoritatea oamenilor se descurcă cu vorbitul. Civilizaţia s-a clădit pe aşa ceva. Deci, care este problema?

Problema este frica. Nu ne este destul de frică.

Ceea ce-ţi capturează inima îţi mişcă limba

Read more

Scrisoare pentru un potenţial soţ adulter

Dragul meu Soţ,

Dacă îţi preţuieşti viaţa, dacă îndrăgeşti masculinitatea şi onoarea ta, dacă îţi iubeşti familia şi pe Dumnezeu, ascultă de vocea Lui. În timp ce ea îţi şopteşte în ureche, în timp ce buzele ei oferă cea mai dulce miere, în timp ce vorbele ei te alină şi te entuziasmează, ascultă în schimb de cuvintele Sale. Îneacă minciunile ei în înţelepciune.

Ea te ademeneşte spunând, „Vino, să ne îmbătăm de dragoste până dimineaţă, să ne desfătăm cu dezmierdări” (Proverbe 7:18). Ea spune că îţi poate satisface tânjirile tale. Ea spune că nimeni nu va şti. Ea te face să te simţi dorit, dominant. Ea te încoronează ca rege.

Şi ea poate să-ţi ofere câteva din plăcerile promise – pentru un timp.

Dar fii atent la aceste trei cuvinte: dar la urmă.

„Dar la urmă este amară ca pelinul.” Dar la urmă ea este „ascuţită ca o sabie cu două tăişuri” (Proverbe 5:4). Dar la urmă ar fi fost mai bine să dormi în fiecare noapte îmbrăţişând o sabie Katana Japoneză sau o grenadă cu senzori de mişcare.

Dar la urmă vei realiza că ceea ce ai crezut a fi o plăcere nevinovată, ca fiind „adevărata dragoste,” ca fiind drumul spre o satisfacţie de-o viaţă, a fost sicriul în care reputaţia ta, onoarea ta, bunăstarea familiei tale, încrederea şi – dacă nu te pocăieşti – chiar sufletul tău merg să moară. Locuinţa ei plină de secrete este o locuinţa a morţii (Proverbe 7:25-27). Patul ei este un mormânt unde bărbaţii morţi zac.

Suicidul celor fără minte

Read more

Trebuie să mă rog în fiecare zi?

Trebuie să mă rog în fiecare zi? Mulţi dintre noi ne luptăm cu o formă a acestei întrebări de-a lungul vieţii de creştin. Dacă ne referim la o datorie de care trebuie să ne absolvim pentru a merita binecuvântările lui Dumnezeu, atunci răspunsul este Nu. Creştinii ar trebui să scoată din vocabularul lor cuvintele a merita, a câştiga şi mi se cuvine atunci când vorbim despre acceptarea noastră în Cristos. Dacă întrebăm referindu-ne la dorinţa accentuată de a experimenta prezenţa lui Dumnezeu care să ne întărească credinţa, să ne dea putere să ascultăm şi să ne aprofundeze bucuria noastră în El, atunci răspunsul este Da. Noi nu ne întrebăm: „este datoria mea să respir în fiecare zi?” Noi respirăm în fiecare zi ca să supravieţuim! Există un loc pentru obligaţie în viaţa creştină, dar nu aceasta ar trebui să ne conducă la rugăciune. O relaţie personală cu Dumnezeu nu va înflori niciodată într-o atmosferă dominată de simţul obligaţiei.

Dacă lucrurile principale în viaţă pe care ni le dorim sunt sănătatea, bunăstarea şi copii frumoşi atunci noi nu ne simţim disperaţi spiritual. Dacă tânjim după dragostea lui Dumnezeu cu toată inima noastră şi-L experimentăm şi creştem în asemănare cu Cristos, atunci simţim o nevoie zilnică care ne conduce în rugăciune.

Nu ştiu un exemplu mai bun de rugăciune disperată şi sinceră decât cea a lui David în Psalmul 63, unde vedem cum cunoaşterea mentală despre Dumnezeu devine o experienţa a inimii.

Rugăciunea implică sete

Read more