Biserica Creştină Baptistă “Sfânta Treime”

evanghelie

Ce este păcatul de neiertat? – Speranţă pentru cei ce simt că au mers prea departe

„Hula împotriva Duhului Sfânt nu le va fi iertată.”

Aceasta este una din cele mai enigmatice, controversate şi bântuitoare afirmaţii a lui Isus. În ultimele două milenii, multe suflete torturate s-au luptat cu acest avertisment. Oare am comis „păcatul de neiertat”? Când am adresat jignirea mea mânioasă către Dumnezeu, când am vorbit cu răzvrătire împotriva Lui, am comis oare blasfemia de neiertat? Sau, poate mai des, în mod special având în vedere epidemia pornografiei pe internet, „Pot fi salvat dacă mă întorc din nou la acelaşi păcat despre care am promis de atâtea ori că nu mă voi mai întoarce?”

În ciuda enigmei şi a controversei, avem o cale simplă înspre claritate. Afirmaţia lui Isus cu privire la „blasfemia împotriva Duhului” apare doar în Evangheliile Sinoptice (Matei, Marcu şi Luca). Dacă găsim un înţeles concret a ceea ce a intenţionat (sau nu) să spună aici, atunci suntem poziţionaţi bine pentru a înţelege ceea ce „păcatul de neiertat” ar putea (sau nu) însemna pentru noi astăzi.

Ce a spus de fapt Isus

Isus nu învăţa în public de mult timp atunci când ascultătorii Lui au început să-L compare cu învăţătorii lor, numiţi „cărturari,” parte a unui grup iudeu conservator cunoscut ca Farisei. Mulţimea tot mai mare era „uimită de învăţătura Lui, căci îi învăţa ca unul care are putere, nu cum îi învăţa cărturari” (Marcu 1:22). Cărturarii au auzit comparaţia şi au simţit tensiunea, iar în curând aceasta a escaladat (Marcu 2:6, 16), pentru că învăţătorii Bibliei din aceea zi, cu multele lor tradiţii, au început să fie invidioşi şi apoi L-au urât pe Isus. Ameninţarea era aşa de mare încât aceşti conservatori erau gata să treacă de partea cealaltă şi să conspire cu rivalii lor libertini, ierodienii (Marcu 3:6).

Punctul culminant apare în Marcu 3:22-30 (Matei 12:22-32). Cărturarii au coborât din Ierusalim pentru a-i corecta pe săracii, înşelaţi oameni ai Galileei. „Este stăpânit de Beelzebul,” spuneau ei. „Scoate dracii cu ajutorul domnului dracilor” (Marcu 3:22).

Isus răspunde cu calm la minciuna lor folosind o logică elementară (versetele 23-26) şi o transformă într-o afirmaţie despre domnia Sa (versetul 27). Apoi avertizează pe aceşti mincinoşi, care ştiau suficient de bine în adâncul lor, în ce pericol spiritual se află.

„Adevărat vă spun că toate păcatele şi toate hulele pe care le vor rosti oamenii li se vor ierta; dar oricine va huli împotriva Duhului Sfânt nu va căpăta iertare în veac: ci este vinovat de un păcat veşnic.” Aceasta pentru că ei ziceau: „Are un duh necurat.’” (Marcu 3:28-30)

Este una să crezi că Isus şi-a ieşit din minţi (familia sa credea aşa ceva de la început, Marcu 3:21), dar este cu totul altceva să atribui lucrarea Duhului lui Dumnezeu diavolului – să observi puterea lui Dumnezeu desfăşurându-se în şi prin acest om, Isus, să fii urmărit de ea în inima ta insensibilă şi să încerci să-i înşeli pe alţii atribuind lucrarea Duhului Sfânt lui Satan. Aceasta este dovada unei împietriri aşa de mari a inimii acestor cărturari încât puteau să se teamă că sunt pe marginea ruinei veşnice – dacă nu cumva deja era prea târziu. Isus nu declară neapărat că aceşti cărturari erau deja condamnaţi, dar îi avertizează cu privire la grava lor poziţie precară.

Pe cine au blasfemiat cărturarii?

Înainte să ne întrebăm cu privire la păcatul nostru, de astăzi, hai să punem laolaltă piesele din Evanghelie. Învăţătorii poporului legământului lui Dumnezeu, în acest punct crucial şi unic din istoria răscumpărării, îl au pe însuşi Dumnezeu în mijlocul lor. Împărăţia mult anticipată răsare. „Dacă Eu scot afară dracii cu Duhul lui Dumnezeu, atunci Împărăţia lui Dumnezeu a venit peste voi” (Matei 12:28). Tocmai ziua pentru care istoria lor, profeţii şi Scripturile i-au pregătit este descoperită înaintea lor, iar în inima lor împietrită şi nepocăită, ei o resping.

Şi nu doar că sunt reci faţă de ceea ce face Dumnezeu şi cârtesc unul faţă de celălalt, dar în calitate de învăţători ai poporului lui Dumnezeu, vorbesc acum pentru a distrage pe alţii de la adevăr. Fac lucrul acesta declarând că puterea ce lucrează în Isus, în mod clar de la Dumnezeu, este puterea lui Satan. Aici Isus îi avertizează, „Oricine va huli împotriva Duhului Sfânt nu va căpăta iertare în veac: ci este vinovat de un păcat veşnic” (Marcu 3:29) De ce-i aşa?

Matei adaugă un detaliu pe care nu-l avem în Marcu. „Oricine va vorbi împotriva Fiului omului va fi iertat; dar oricine va vorbi împotriva Duhului Sfânt nu va fi iertat nici în veacul acesta, nici în cel viitor” (Matei 12:32). A-L ataca pe Isus este una. El se numeşte „Fiul Omului” – Dumnezeu Însuşi în mijlocul poporului Său, dar încă nedescoperit complet în moartea şi învierea Sa. Atacă acest Fiu al Omului enigmatic, iar Duhul poate birui acest atac. Dar este cu totul altceva să vezi ce face Dumnezeu şi să ataci Duhul Său. Cine mai rămâne să-i ajute pe aceşti cărturari dacă se pornesc să atace Duhul lui Dumnezeu? Insultă, dezonorează şi fi duşmanul Duhului, dar cine rămâne să te aducă înapoi?

Motivul pentru care aceşti cărturari sunt periculos de aproape de a fi condamnaţi de „păcatul veşnic” este pentru că arată toate dovezile a unei inimi atât de împietrite – nu doar împotriva „Fiul Omului,” dar acum în mod explicit împotriva Duhului – încât inimile lor nu mai pot fi capabile de pocăinţă. Nu vorbim de faptul că ei se vor pocăi cu adevărat dar vor fi respinşi, ci ei „nu vor fi iertaţi vreodată” pentru că ei nu vor împlini simpla, nepreţioasa şi convingătoarea condiţie pentru iertare: pocăinţa.

Este cineva de neiertat astăzi?

Când Isus se adresa cărturarilor din ziua Lui, El se afla pe marginea unei schimbări seismice istorico-răscumpărătoare care a venit împreună cu viaţa şi slujirea Sa. Aşadar în ce sens ar putea fi avertismentul Său pentru cărturari cu privire la „blasfemia împotriva Duhului” ceva unic pentru vremea lui Isus, atunci când vechiul legământ urma să fie încheiat şi noul legământ inaugurat? Ar trebui aceste cuvinte să cadă la fel asupra urechilor noastre douăzeci de secole mai târziu?

Mergând mai departe în istorie, prin Fapte şi Epistole, nu mai găsim nimic care să fie numit „blasfemie împotriva Duhului.” Ceea ce semnalează nevoia noastră pentru a fi atenţi în a aplica acest termen precis astăzi. Cu toate acestea, găsim un concept similar „păcatului de neiertat,” chiar dacă termenii nu sunt exact la fel. Esenţa avertismentului lui Isus către cărturarii din ziua lui cade şi asupra noastră într-o anumită formă, chiar dacă nu în modul exact în care a fost pentru cărturari.

Efeseni 4:30 vorbeşte despre „întristarea Duhului Sfânt,” dar nu este la fel ca avertismentul Domnului Isus pentru cărturari. Celor care „întristează” Duhul li se aduce aminte de El că sunt „pecetluiţi pentru ziua răscumpărării.” Cu toate acestea, Evrei 10:29 vorbeşte despre „batjocorirea Duhului harului,” şi Evrei 12:17 avertizează creştinii să nu fie ca Esau care „n-a găsit loc pentru pocăinţă” (NTR). La fel ca avertismentul Domnului Isus pentru cărturari, nu ni se spune că Esau a cerut iertarea dar nu a primit-o. Ci mai degrabă, El „n-a găsit loc pentru pocăinţă” – inima lui a devenit atât de insensibilă, încât nu mai era în stare să se pocăiască cu adevărat şi astfel să împlinească condiţiile ofertei libere de iertare.

De-a lungul scrisorii sale, autorul cărţii Evrei îşi avertizează audienţa cu privire la acest pericol. În trecut, ei au mărturisit credinţa în Isus şi au susţinut că L-au primit. Acum, din cauza presiunii persecuţiei din partea evreilor necredincioşi, sunt ispitiţi să-L abandoneze pe Isus ca să-şi restaureze pacea şi confortul. Ei au experimentat remarcabile măsuri ale harului prin asocierea lor cu poporului noului legământ al lui Dumnezeu (Evrei 6:4-5), dar acum sunt pe marginea îndepărtării de Cristos – iar cartea Evrei îi avertizează cu privire la acest pericol: cunoscând adevărul şi respingându-l, vor ajunge acum într-o stare de împietrire a inimii din care nu vor mai fi în stare să se pocăiască şi să astfel să fie iertaţi?

Noi, creştinii de astăzi, nu trebuie să ne temem de un anumit moment specific al păcatului, ci de aceea împietrire a inimii care îl va vedea pe Isus ca fiind adevărat şi totuşi să se îndepărteze – o stare de împietrire a inimii incapabilă de pocăinţă. Din nou, nu-i vorba că iertarea nu este oferită, ci că nu este căutată. Inima a devenit atât de recalcitrantă, atât de împotrivitoare Duhului lui Dumnezeu, încât a devenit incapabilă de pocăinţă autentică.

Speranţă pentru cei ce se simt „de neiertat”

Dacă te temi că ai comis un „păcat de neiertat,” sau că inima ta a ajuns într-o astfel de stare a împietririi, Dumnezeu îţi oferă speranţă. Dacă te îngrijorezi cu privire la păcatul de neiertat, este foarte probabil să nu-l fi făcut. Nu încă. Inimile cu o împietrire puternică faţă de Isus şi Duhul Său nu se îngrijorează de aşa ceva.

Este foarte uşor să te încurci în discuţii despre acest „păcat de neiertat” din Evanghelii şi să ratezi remarcabila expresie a Evangheliei văzută prin braţele deschise ale Domnului Isus care vine imediat după avertisment: „Adevărat vă spun că toate păcatele şi toate hulele pe care le vor rosti oamenii li se vor ierta” (Marcu 3:28). Toate păcatele. Orice hulă făcută. Prin credinţa în Isus. Acesta este locul în care toate relatările Evangheliei conduc: la cruce. Acest Fiu al Omului, aşa cum demonstrează progresiv în Evanghelii, este Dumnezeu însuşi şi Domnul universului. Şi El a devenit ca noi, a murit pentru păcatele noastre şi a înviat pentru a oferi iertare pe deplin celor care se pocăiesc şi îl primesc ca Domn, Salvator şi Comoară.

Dacă grijile tale cu privire la „păcatul de neiertat” au de-a face cu un tipar al păcatului şi cu nepocăinţa din viaţa ta, tocmai îngrijorările tale pot fi rezultatul lucrării Duhului lui Dumnezeu care te păzeşte de împietrirea inimii tale dincolo de orice stare a înmuierii. Nu dispera. Şi nu trata cu superficialitate. Duhul Sfânt îşi încurajează ascultătorii care sunt pe marginea prăpastiei, „Astăzi, dacă auziţi glasul Său, nu vă împietriţi inima” (Psalmul 95:7-8; Evrei 3:7-8). Nu ţi se garantează ziua de mâine. Dar ai ziua de astăzi. Nu este prea târziu, dacă te pocăieşti.

Mai multe veşti bune

Cu toate acestea, trebuie să fim atenţia ca enigma şi controversa asupra „păcatului de neiertat” să nu ne facă să ratăm realitatea principală de sub acest episod din Marcu 3 şi Matei 12. Ideea centrală a Domnului Isus nu este faptul că există un păcat numit „blasfemia împotriva Duhului,” ci faptul că există o persoană ca Duhul Sfânt! Ce minunat că Dumnezeu nu ne-a lăsat singuri în suişurile şi coborâşurile vieţii. Aşa cum a făcut cu Fiul Său în toată umanitatea Sa, El ne face disponibilă puterea supranaturală a Duhului Său.

Cum a făcut Domnul Isus minunile, fiind om? Prin puterea Duhului. „Dar, dacă Eu scot afară dracii cu Duhul lui Dumnezeu…” (Matei 12:28). Când Isus aude cărturarii spunând, „scoate dracii cu ajutorul domnului dracilor,” El aude un atac nebun, nu asupra Lui, ci asupra Duhului. Ultimul cuvânt din această istorie explică tot: „Aceasta pentru că ei ziceau: „Are un duh necurat” (Marcu 3:30).

Cât de uimitor este că acelaşi Duh ce L-a împuternicit pe Isus în viaţa Sa pământească şi pe drumul înspre moartea jertfitoare, ne-a fost dat nouă astăzi. Noi „avem Duhul” (Romani 8:9, 15, 23; 1 Corinteni 6:19). Ce dar am primit (Romani 5:5; 1 Corinteni 2:12; 2 Corinteni 5:5; 1 Ioan 3:24). Cât de mult subapreciem puterea care este disponibilă nouă (şi prin noi) având Duhul Sfânt?

Sursa: https://www.desiringgod.org/articles/what-is-the-unforgivable-sin

 

Te ascunzi de vocea lui Dumnezeu?

Adam şi Eva s-au bucurat de părtăşie perfectă cu Dumnezeu în grădină. Auzeau vocea lui Dumnezeu şi vorbeau cu Dumnezeu în mod direct. Nu existau distrageri păcătoase care să-i împiedice să asculte de Cuvântul lui Dumnezeu. Vieţile lor se învârteau în jurul Cuvântului lui Dumnezeu.

Dar şarpele a şoptit la umărul Evei şi a strecurat prima minciună care încă îşi găseşte ecoul în zidurile inimii noastre: „Chiar a spus Dumnezeu?” A fost o sămânţă a înşelăciunii şi a fost adânc semănată în fiecare dintre noi.

Experienţa neîmpiedicată a vocii lui Dumnezeu care a caracterizat grădina s-a stricat într-un moment. Adam şi Eva au căutat în afara Cuvântului lui Dumnezeu adevărul. Ei au luat în serios întrebarea: „Chiar a spus Dumnezeu?”

Aceea şoaptă a înşelăciunii s-a rostogolit într-o inversare directă a imaginii originale: ascultarea iubitoare faţă de Cuvântul lui Dumnezeu a devenit o frică exprimată la auzul vocii Sale. Acum, când Dumnezeu a vorbit, Adam şi Eva s-au cutremurat. S-au ascuns într-o nou aflată ruşine.

Ascunzându-se de Cuvântul lui Dumnezeu

Read more

Cei mai buni lideri de multe ori trec neobservaţi

Robert Cleaver Chapman a încercat din răsputeri să fie uitat, dar Dumnezeu a intervenit în numele lui.

Un om neobişnuit de smerit, Chapman ar fi fost mulţumit dacă nu ai fi auzit de el – şi dacă majoritatea creştinilor nu ar fi auzit. Şi cu siguranţă ar fi protestat împotriva faptului că eu vă atrag atenţia cu privire la el. Dar o fac oricum ştiind că vei fi mai bogat cunoscându-l. Şi cred că nu s-ar mai supăra, fiind deja în cer de aproape 120 de ani.

Poate vei fi surprins să afli că el este unul din cei mai influenţi creştinii ai secolul 19 din Anglia. Mulţi lideri englezi proeminenţi ai acelei ere a căror nume le cunoşti, ca Charles Spurgeon, J.C. Ryle, Hudson Taylor, George Müller şi chiar Primul Ministru Gladstone, l-au ştiut, l-au iubit şi respectat pe Robert Chapman, căutându-i sfatul. De ce?

A devenit legendar în timpul său pentru metodele sale pline de har, răbdarea sa, bunătatea sa, judecata sa echilibrată, abilitatea sa de a împăca oamenii în conflict, fidelitatea sa absolută faţă de Scriptură şi grija sa pastorală iubitoare (Agape Leadership)

Pe scurt, modul frumos şi (din păcate) rar în care Chapman a iubit pe alţii a fost cel care a arătat în mod clar, tuturor, a cui ucenic era el (Ioan 13:35). Spurgeon l-a numit „cel mai sfânt om pe care l-am ştiut.”

De la naştere la Barnstaple

Read more

Ești mântuit numai dacă ești justificat!

Întrebarea fundamentală la care religiile lumii încearcă să dea un răspuns este “Cum putem fi mântuiți?”. Chiar dacă întrebarea nu folosește aceste cuvinte în toate situațiile, conceptul de mântuire este prezent. Iar religia își găsește rolul tocmai în a da răspuns la această întrebare. Mântuirea se definește ca fiind izbăvire, scoatere din condiția de păcătos. Este adevărat că secularismul neagă condiția păcătoasă, și în consecință și mântuirea, însă vedem chiar și aici forme de izbăvire promovate. 

Există un aspect fundamental în ideea de a fi mântuit și acesta este justificarea. Observăm că oamenii simt nevoia să se justifice în acțiunile lor, fie că fac bine, fie că fac rău. În permanență emitem judecăți cu privire la acțiunile altora, fie îi justificăm, fie îi condamnăm pentru faptele săvârșite. Această noțiune de justificare are legătură cu un standard la care ne supunem toți sau, cel puțin, prin care încercăm să-i măsurăm pe toți, iar acest standard este dreptatea. Dreptatea, la rândul ei, nu poate fi obiectivă și statornică, decât dacă se bazează pe dreptatea lui Dumnezeu. Așa cum afirma cunoscutul apologet Ravi Zacharias, moralitatea nu își are temeiul decât pe existența lui Dumnezeu, mai cu seamă pe dreptatea lui Dumnezeu. 

Dar dacă păcatul este o încălcare a Legii lui Dumnezeu (întipărită în conștiință sau în Scriptură), și dacă Dumnezeu este drept, atunci este nevoie de justificare. Și mântuirea nu poate avea loc fără justificare. De ce? Pentru că Dumnezeu este drept. Iată aici câteva comentarii iluminatoare ale teologului Charles Hodge:

Este evident că, dacă Dumnezeu nu ar poseda atribultul dreptății, dacă ceea ce noi numim dreptatea Lui nu constă decât în bunăvoința Lui, atunci întrebarea nu mai are nici o relevanță: omului nu i se cere să fie drept pentru a fi mântuit. Nu există nici o cerință a dreptății care trebuie satisfăcută. Pocăința este tot ceea ce s-ar cere drept condiție a restaurării în favoarea lui Dumnezeu. Sau, orice declarație didactică sau manifestare a dezaprobării puternice a păcatului de către Dumnezeu ar deschide calea pentru iertarea sigură a păcătoșilor. Ori, dacă cerințele justiției ar fi ușor satisfăcute, dacă ascultarea parțială, imperfectă sau mustrările părintești ori penitențele auto-impuse ar fi suficiente pentru satisfacerea cerințelor, atunci păcătosul nu are nevoie să fie drept înaintea lui Dumnezeu, pentru a fi mântuit. Dar sufletul omului cunoaște intuitiv că acestea sunt refugii ale minciunii. El știe că există un astfel de atribut – al dreptății – la Dumnezeu. Cunoaște că cerințele dreptății nu pot fi înduplecate pentru că ele sunt drepte. Știe că nu poate fi mântuit până când nu este justificat, și că nu poate fi declarat drept câtă vreme cerințele dreptății nu sunt satisfăcute pe deplin. Orice perspective inferioare acesteia cu privire la răutatea păcatului și cu privire la dreptatea lui Dumnezeu stau la baza tuturor vederilor false cu privire la această măreață doctrină.” (Charles Hodge, “Justificarea este un act legal,” Vestitorul Evangheliei Harului,  nr. 1)

Dacă Dumnezeu nu ar fi drept, ci doar bun, ar fi suficientă pocăința. Dar pentru că Dumnezeu este drept, noi suntem considerați vinovați înaintea Lui și nimic nu poate schimba aceasta, nici ascultarea noastră imperfectă, nici pocăința noastră. Pentru că a fi drept înseamnă în cele din urmă a fi lipsit de păcat

Mesajul Evangheliei constă în faptul că Dumnezeu a găsit o cale să îl justifice pe cel păcătos, nu pe baza caracterului său sau a performanțelor sale, ci pe baza harului și a răscumpărării care se găsește în Isus Cristos, care a fost rânduit de Dumnezeu să fie o jertfă de ispășire, ca dovadă a dreptății Sale, în așa fel încât El să fie drept și să-l justice totodată pe cel ce are credință în Isus (parafrazare Romani 3:24-26). 

În baza morții și învierii lui Isus Cristos pentru păcătoși, Dumnezeu ne poruncește să ne pocăim și să ne încredem în Isus Cristos, iar “orice mărturisire cu penitență a păcatelor, orice apel la îndurarea lui Dumnezeu reprezintă o renunțare la orice fel de merit personal, o declarație că speranța celui penitent nu se poate bizui pe nimic din ce el poate face”.  

Iar dacă ești justificat, ești mântuit!

Pastor Betuel Vararu