Biserica Creştină Baptistă “Sfânta Treime”

mantuire

‚Dumnezeu face lucrarea, punct’ – Un tribut adus lui Billy Graham

Autor: John Piper 

Mi-am adus aminte în această dimineaţă (cu mai multă emoţie decât mă aşteptam) că una din fricile vieţii mele, pe când eram un băiat ce a crescut în Greenville, Carolina de Sud, a fost ca nu cumva Billy Graham să moară. Ştiu că exista în aceea frică o măsură mare de eşec imatur în a mă încrede în Dumnezeu, care s-ar descurca să conducă lumea şi fără Billy Graham. Dar asta îţi arată o părticică din rolul pe care el l-a jucat, fiind ca un soare ce ţinea planetele la locul lor în sistemul meu solar al lumii religioase de la sfârşitul anilor 1950.

Acum am 72 de ani, sunt în Minneapolis şi nu mai sunt un adolescent din Carolina de Sud. Iar Billy a murit astăzi la vârsta de 99 de ani. Toată dimineaţa am cântat cântările lui („Aşa cum sunt” şi „Ce mare eşti”). Tumultul de emoţii pe care le-au trezit, după o viaţă întreagă de legături profunde, este o dulce tristeţe. Mulţumesc, Doamne, că ai răspuns rugăciunilor mele copilăroase şi i-ai păstrat viaţa atât de mult. Şi nu doar viaţa sa, ci şi credinţa şi mărturia sa.

„Ţie mă predau”

Billy Graham s-a născut pe 7 noiembrie, 1918, în Carolina de Nord. În 1934, la predicarea evanghelistului Mordecai Ham, Billy a fost convertit la Cristos. El a mers la Universitatea Bob Jones din Cleveland, Tennessee, pentru un an şi a petrecut trei ani şi jumătate la Institutul Biblic Florida din Tampa. În martie 1938, a simţit prima dată chemarea la predicare din partea lui Dumnezeu.

Read more

Cea mai măreaţă salvare imaginabilă

Iată, vin zile, zice Domnul, când voi face cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda un legământ nou… (Ieremia 31:31)

Dumnezeu este drept, sfânt şi separat de păcătoşi ca noi. Aceasta este principala noastră problemă de Crăciun – şi oricând altcândva. Cum putem să stăm drepţi înaintea unui Dumnezeu drept şi sfânt?

Cu toate acestea, Dumnezeu este plin de milă şi a promis în Ieremia 31 (cu cinci sute de ani înainte de Cristos) că într-o zi, El va face ceva nou. El va înlocui umbra cu Realitatea lui Mesia. Şi va acţiona cu putere în viaţa noastră şi va scrie voia Sa pe inima noastră pentru ca să nu fim constrânşi din afară, ci de bunăvoie, dinlăuntrul, ca să-L iubim, să ne încredem în El şi să-L urmăm.

Aceasta ar fi cea mai măreaţă salvare imaginabilă – dacă Dumnezeu ne-ar oferi cea mai măreaţă Realitate în univers de care ne putem bucura şi apoi să aşeze în noi aceea Realitate în aşa fel încât să ne bucurăm de ea cu cea mai mare libertate şi plăcere posibilă. Despre un astfel de dar al Crăciunului se merită să cânţi.

Dar asta este, de fapt, ceea ce El a promis în Noul Legământ. Însă există un mare obstacol. Păcatul nostru. Separarea noastră de Dumnezeu din cauza nelegiuirilor noastre.

Cum se poate atunci ca un Dumnezeu sfânt şi drept să ne trateze pe noi, păcătoşii, cu atâta bunătate în cât să ne ofere cea mai măreaţă Realitate din univers (Fiul Său) pentru a ne bucura cu cea mai măreaţă, posibilă bucurie?

Răspunsul este că Dumnezeu a pus păcatele noastre pe Fiul Său şi le-a judecat acolo, pentru ca să nu le mai aibă în vedere şi astfel să ne trateze cu milă, dar să rămână drept şi sfânt în acelaşi timp. Evrei 9:28 spune că Isus Cristos „S-a adus jertfă o singură dată, ca să poarte păcatele multora”.

Cristos a purtat păcatele noastre în trupul Său când a murit (1 Petru 2:24). El a luat judecata noastră (Romani 8:3). El a anulat vina noastră (Romani 8:1). Şi asta înseamnă că păcatele noastre sunt iertate (Fapte 10:43). Ele nu mai sunt în vederea lui Dumnezeu ca o bază pentru condamnare. În acest sens, El „le uită” (Ieremia 31:34). Ele sunt ispăşite în moartea lui Cristos.

Ceea ce înseamnă că Dumnezeu este acum liber, în dreptatea Sa, să reverse peste noi toate promisiunile extraordinar de măreţe ale noului legământ. El ne oferă pe Cristos, cea mai mare realitate din Univers, pentru bucuria noastră. Şi El scrie propria Sa voie – inima Sa – pe inima noastră pentru ca să-L putem iubi pe Cristos, să ne încredem în Cristos şi să îl urmăm pe Cristos din interior înspre exterior, cu libertate şi bucurie.

Sursa: https://www.desiringgod.org/articles/the-greatest-salvation-imaginable

Ești mântuit numai dacă ești justificat!

Întrebarea fundamentală la care religiile lumii încearcă să dea un răspuns este “Cum putem fi mântuiți?”. Chiar dacă întrebarea nu folosește aceste cuvinte în toate situațiile, conceptul de mântuire este prezent. Iar religia își găsește rolul tocmai în a da răspuns la această întrebare. Mântuirea se definește ca fiind izbăvire, scoatere din condiția de păcătos. Este adevărat că secularismul neagă condiția păcătoasă, și în consecință și mântuirea, însă vedem chiar și aici forme de izbăvire promovate. 

Există un aspect fundamental în ideea de a fi mântuit și acesta este justificarea. Observăm că oamenii simt nevoia să se justifice în acțiunile lor, fie că fac bine, fie că fac rău. În permanență emitem judecăți cu privire la acțiunile altora, fie îi justificăm, fie îi condamnăm pentru faptele săvârșite. Această noțiune de justificare are legătură cu un standard la care ne supunem toți sau, cel puțin, prin care încercăm să-i măsurăm pe toți, iar acest standard este dreptatea. Dreptatea, la rândul ei, nu poate fi obiectivă și statornică, decât dacă se bazează pe dreptatea lui Dumnezeu. Așa cum afirma cunoscutul apologet Ravi Zacharias, moralitatea nu își are temeiul decât pe existența lui Dumnezeu, mai cu seamă pe dreptatea lui Dumnezeu. 

Dar dacă păcatul este o încălcare a Legii lui Dumnezeu (întipărită în conștiință sau în Scriptură), și dacă Dumnezeu este drept, atunci este nevoie de justificare. Și mântuirea nu poate avea loc fără justificare. De ce? Pentru că Dumnezeu este drept. Iată aici câteva comentarii iluminatoare ale teologului Charles Hodge:

Este evident că, dacă Dumnezeu nu ar poseda atribultul dreptății, dacă ceea ce noi numim dreptatea Lui nu constă decât în bunăvoința Lui, atunci întrebarea nu mai are nici o relevanță: omului nu i se cere să fie drept pentru a fi mântuit. Nu există nici o cerință a dreptății care trebuie satisfăcută. Pocăința este tot ceea ce s-ar cere drept condiție a restaurării în favoarea lui Dumnezeu. Sau, orice declarație didactică sau manifestare a dezaprobării puternice a păcatului de către Dumnezeu ar deschide calea pentru iertarea sigură a păcătoșilor. Ori, dacă cerințele justiției ar fi ușor satisfăcute, dacă ascultarea parțială, imperfectă sau mustrările părintești ori penitențele auto-impuse ar fi suficiente pentru satisfacerea cerințelor, atunci păcătosul nu are nevoie să fie drept înaintea lui Dumnezeu, pentru a fi mântuit. Dar sufletul omului cunoaște intuitiv că acestea sunt refugii ale minciunii. El știe că există un astfel de atribut – al dreptății – la Dumnezeu. Cunoaște că cerințele dreptății nu pot fi înduplecate pentru că ele sunt drepte. Știe că nu poate fi mântuit până când nu este justificat, și că nu poate fi declarat drept câtă vreme cerințele dreptății nu sunt satisfăcute pe deplin. Orice perspective inferioare acesteia cu privire la răutatea păcatului și cu privire la dreptatea lui Dumnezeu stau la baza tuturor vederilor false cu privire la această măreață doctrină.” (Charles Hodge, “Justificarea este un act legal,” Vestitorul Evangheliei Harului,  nr. 1)

Dacă Dumnezeu nu ar fi drept, ci doar bun, ar fi suficientă pocăința. Dar pentru că Dumnezeu este drept, noi suntem considerați vinovați înaintea Lui și nimic nu poate schimba aceasta, nici ascultarea noastră imperfectă, nici pocăința noastră. Pentru că a fi drept înseamnă în cele din urmă a fi lipsit de păcat

Mesajul Evangheliei constă în faptul că Dumnezeu a găsit o cale să îl justifice pe cel păcătos, nu pe baza caracterului său sau a performanțelor sale, ci pe baza harului și a răscumpărării care se găsește în Isus Cristos, care a fost rânduit de Dumnezeu să fie o jertfă de ispășire, ca dovadă a dreptății Sale, în așa fel încât El să fie drept și să-l justice totodată pe cel ce are credință în Isus (parafrazare Romani 3:24-26). 

În baza morții și învierii lui Isus Cristos pentru păcătoși, Dumnezeu ne poruncește să ne pocăim și să ne încredem în Isus Cristos, iar “orice mărturisire cu penitență a păcatelor, orice apel la îndurarea lui Dumnezeu reprezintă o renunțare la orice fel de merit personal, o declarație că speranța celui penitent nu se poate bizui pe nimic din ce el poate face”.  

Iar dacă ești justificat, ești mântuit!

Pastor Betuel Vararu