Biserica Creştină Baptistă “Sfânta Treime”

sfintire

Doar omorârea păcatului nu te reînnoieşte

Dacă rezumăm viaţa creştină doar la a omorî păcatul, ne furăm pe noi înşine de cea mai profundă speranţă şi cele mai înalte bucurii.

Da, fiecare creştin adevărat îşi va omorî păcatul. Orice altă versiune sau distorsiune a creştinismului nu corespunde cu motivul pentru care Cristos a murit. „Să vă dezbrăcaţi de omul cel vechi care se strică după poftele înşelătoare” (Efeseni 4:22). „Dacă trăiţi după îndemnurile ei [ale firii], veţi muri; dar dacă, prin Duhul, faceţi să moară faptele trupului, veţi trăi” (Romani 8:13). Dacă nu omorâm păcatul, vom muri în păcatul nostru. Dar dacă purtăm război împotriva păcatului, în puterea Duhului, dovedim că Isus este viu în noi şi că noi nu vom muri vreodată.

A omorî păcatul este parte esenţială a vieţii creştine, dar nu este esenţa vieţii creştine. Când Cristos ne cheamă ca să ne lepădăm de noi înşine, să ne luăm crucea zilnic şi să-L urmăm – şi ne porunceşte să ne lepădăm de noi înşine – o face pentru ca „să avem viaţă, şi s-o avem din belşug” (Ioan 10:10). Ceea ce punem pe noi este mult mai măreţ decât orice dăm jos de pe noi sau lăsăm în urmă.

Noul tu

Dumnezeu ne-a dat liste a păcatelor pe care trebuie să le asasinăm. De exemplu, Coloseni 3:5, 8-9: „De aceea, omorâţi mădularele voastre care sunt pe pământ: curvia, necurăţia, patima, pofta rea şi lăcomia, care este o închinare la idoli…  Dar acum lăsaţi-vă de toate aceste lucruri: de mânie, de vrăjmăşie, de răutate, de clevetire, de vorbele ruşinoase care v-ar putea ieşi din gură. Nu vă minţiţi unii pe alţii, întrucât v-aţi dezbrăcat de omul cel vechi cu faptele lui.” Nu îl putem urma pe Cristos fără să dăm jos ceva, dar asta nu înseamnă că a-L urma pe Cristos are de-a face doar cu ceea ce dăm jos.

Read more

Poţi câştiga războiul împotriva păcatului

Dacă eşti creştin, cunoşti ce înseamnă război. Războiul cu mândria ta, războiul cu pofta ta, războiul cu mânia ta. Război acasă, război la serviciu, război când eşti singur. Război în capul tău, război în inima ta, război în gura ta.

Omori un duşman şi altul îi ia locul. Îţi faci drum spre un deal şi când ajungi acolo mai apar încă zece din spatele lui. O oră de lipsă de veghere şi ai pierdut teren. Zi după zi, săptămână după săptămână, lună după lună, fără să poţi întrezări finalul.

Poate că în mijlocul bătăliei, când duşmanul din tine îl simţi fără milă, te întrebi, „Este normal? Este aceasta adevărata viaţă creştină – acest mers greoi, această veghere constantă, această lepădare dură a atâtor lucruri din mine?”

În astfel de momente, Cristos, comandantul nostru, vine împreună cu noi şi ne aduce aminte trei lucruri: războiul este normal, războiul se poate câştiga şi războiul se va sfârşi.

Războiul este normal

Read more

Cum se autoperfecţionează creştinul?

Multe din hotărârile noastre luate de Anul Nou nu se împlinesc pentru că nu le luăm în numele lui Isus. Le luăm în propriul nostru nume – în puterea noastră, în termenii noştri, pentru câştigul şi beneficiul personal. Ele eşuează în februarie pentru că sunt atât de focalizate pe noi – pe eu-ul nostru.

Hotărârile de început de an sunt populare pentru că ating ceva fundamental din umanitate: noi suntem din natură iubitori de sine (2 Timotei 3:2). Fără o inimă nouă, ne petrecem toată viaţa în dragoste sau în afara ei, faţa de noi înşine – ne urâm pentru fiecare nesiguranţă şi faliment, şi totuşi căutăm orice motiv ca să ne scuzăm, să ne promovăm sau să ne lăudăm. Hotărârile acestea sunt foarte potrivite pentru ritualurile şi sacrificiile anuale aduse pe altarul Eu-ului.

Autoperfecţionarea aduce o atmosferă de veselie, speranţă, eliberare – cel puţin în teorie (sau în reclamele Nike). Dar hotărârile acestea pot deveni nişte plasturi pe care îi lipim ca să evităm o aprofundare adevărată a relaţiei noastre cu Isus. Ne simţim creştini mai buni, deşi nu suntem mai apropiaţi de Cristos şi astfel nu suntem mai aproape de a trata inima din spatele neliniştii, nesiguranţei şi vinovăţiei noastre.

Aşadar ce rol, dacă are vreun rol, joacă autoperfecţionarea în viaţa creştină? Există ceva distinctiv creştin cu privire la autoperfecţionare?

Praf în ochi

Read more

Scrisoare pentru un potenţial soţ adulter

Dragul meu Soţ,

Dacă îţi preţuieşti viaţa, dacă îndrăgeşti masculinitatea şi onoarea ta, dacă îţi iubeşti familia şi pe Dumnezeu, ascultă de vocea Lui. În timp ce ea îţi şopteşte în ureche, în timp ce buzele ei oferă cea mai dulce miere, în timp ce vorbele ei te alină şi te entuziasmează, ascultă în schimb de cuvintele Sale. Îneacă minciunile ei în înţelepciune.

Ea te ademeneşte spunând, „Vino, să ne îmbătăm de dragoste până dimineaţă, să ne desfătăm cu dezmierdări” (Proverbe 7:18). Ea spune că îţi poate satisface tânjirile tale. Ea spune că nimeni nu va şti. Ea te face să te simţi dorit, dominant. Ea te încoronează ca rege.

Şi ea poate să-ţi ofere câteva din plăcerile promise – pentru un timp.

Dar fii atent la aceste trei cuvinte: dar la urmă.

„Dar la urmă este amară ca pelinul.” Dar la urmă ea este „ascuţită ca o sabie cu două tăişuri” (Proverbe 5:4). Dar la urmă ar fi fost mai bine să dormi în fiecare noapte îmbrăţişând o sabie Katana Japoneză sau o grenadă cu senzori de mişcare.

Dar la urmă vei realiza că ceea ce ai crezut a fi o plăcere nevinovată, ca fiind „adevărata dragoste,” ca fiind drumul spre o satisfacţie de-o viaţă, a fost sicriul în care reputaţia ta, onoarea ta, bunăstarea familiei tale, încrederea şi – dacă nu te pocăieşti – chiar sufletul tău merg să moară. Locuinţa ei plină de secrete este o locuinţa a morţii (Proverbe 7:25-27). Patul ei este un mormânt unde bărbaţii morţi zac.

Suicidul celor fără minte

Read more