Biserica Creştină Baptistă “Sfânta Treime”

vindecare

Puterea vindecătoare a păcatului iertat

Trupul lui nu mai funcţiona.

De cât timp era cunoscut ca fiind „paralizatul”? De cât timp picioarele nu-l mai ascultau? De cât timp era ţinut prizonierul propriului său pat?

Dar oamenii spuneau că Mesia are să vină. Când paralizatul a auzit acest lucru, nu s-a putut împotrivi impulsului de a face ceea ce s-a temut să facă în ultima vreme: să spere.

Auzea povestire după povestire despre felul în care Isus l-ar putea vindeca. El a reuşit să ridice un slăbănog de pe patul lui, a reînviat membre căzute – dar ar putea şi acum? Aceste picioare? Renunţând la precauţie, paralizatul a cerut prietenilor lui să-l poarte înspre singura sa speranţă.

Casa era plină. Nu au putut intra pe uşă – dar a se întoarce acasă nu era o opţiune. S-au urcat pe acoperiş, au forat acoperişul, iar prietenii lui l-au coborât prin acoperiş. Deşi mulţi trăgeau de Cel ce făcea miracole, Isus, găsindu-şi plăcerea în credinţa lor, i-a spus paralizatului, „Îndrăzneşte, fiule…!

În timp ce Mesia vorbea, ploaia a început să cadă peste pustiu; soarele atingea orizontul; speranţa şi prietenii lui înstrăinaţi se apropiau din nou. Lucru neştiut nici măcar de cei mai apropiaţi prieteni, anii aceştia l-au terminat. Sufletul său era aproape la fel de fără vlagă ca şi picioarele sale. Dar Isus i-a poruncit să îndrăznească. El ştia. Din toată aceea mulţime, Isus Însuşi l-a numit „fiule.” Cu siguranţă, vindecarea avea să urmeze.

„Îndrăzneşte, fiul; Păcatele îţi sunt iertate” (Matei 9:2). Iar apoi a venit aceea pauză care a părut o veşnicie pentru omul ce nu-şi putea folosi picioarele.

Imaginează-ţi că eşti acolo. Ai spart acoperişul pentru ca prietenul tău paralizat să ajungă la Isus. În timp ce fariseii protestează împotriva autorităţii Sale de a ierta păcatele, poate tu te întrebi, „Oare nu-l vede cum zace aici pe pat? Oare nu ştie scopul pentru care am bătut atâta drum? Nu poate să-l vindece? Oare prietenul nostru nu ar „îndrăzni” şi chiar s-ar simţi „fiul Lui” dacă Isus i-ar vindeca trupul bolnav şi să-i ierte şi păcatele? La ce bună iertarea dacă picioarele nu-ţi funcţionează?”

Oare de câte ori, în durerea noastră, am fost ispitiţi să ne întrebăm acelaşi lucru?

De ce cântă pasărea prinsă în cuşcă?

Read more

Dacă Dumnezeu nu te vindecă

Săptămâni de chimioterapie au erodat straturile de piele ale gurii ei, i-a distrus sistemul imunitar şi a culminat într-o operaţie de câteva ore pentru a scoate o tumoare de mărimea unui grepfrut.

În tot acest timp, prietenii şi cei dragi au ridicat o singură rugăciune venită din inimă: Doamne, vindec-o. Ea s-a înfăşurat în cuvintele lor ca într-o armură. Mai apoi, ea a arătat înspre o linie din raportul patologic care descria celulele moarte din centrul tumorii, şi L-a lăudat pe Dumnezeu pentru mila Sa. Ea spunea că procesul de chimioterapie a omorât tumoarea înainte ca medicul să pună bisturiul pe piele, iar vindecarea pentru care se ruga era posibilă.

Dar acele celule moarte nu promiteau vindecarea. Mai degrabă, ele indicau un cancer atât de agresiv încât vasele de sânge nu puteau să-l străpungă în centru. Tumoarea creştea atât de repede încât nu putea să-şi susţină propriul nucleu. Câteva luni mai târziu, cancerul nu doar că s-a întors, dar s-a răspândit cuprinzându-i plămânii şi apăsându-i creierul.

Dezechilibrat de durere

Read more

Durerea nu va avea ultimul cuvânt

Durerea şi-a impus birul asupra mea – fizic, emoţional şi mintal. Dauna nu este întotdeauna vizibilă pe faţa mea sau în cuvintele mele, dar este întotdeauna acolo, ispitindu-mă să văd totul prin lentila unei inimi rănite şi a unui duh zdrobit.

Nimeni nu trăieşte această viaţă neatins. Cu toţii experimentăm zdrobirea şi fragilitatea acestei lumi într-un mod sau altul. Fie că înfruntăm dezamăgiri zilnice, un trup ce îmbătrâneşte, o boală ce ne schimbă viaţa, abuzuri, relaţii rupte sau pierderi, durerea pe care o experimentăm se împleteşte în ţesătura vieţii noastre. Ne schimbă, câteodată lăsând în urmă cicatrici sau un şchiopătat.

Cicatricile invizibile

Cunosc foarte bine cum suferinţa îşi lasă cicatricile. Unele sunt vizibile, în timp ce altele sunt ascunse în ţesătura fiinţei mele. Multiplele cicatrici de pe glezna mea îmi aduc aminte că nu mai pot, fizic, să fac atât de multe lucruri ce-mi plăceau să le fac. O altă cicatrice îmi va fi lăsată din cauza tubului cateterismului venos central pus în braţul meu pentru a-mi trata boala cronică. Dar cicatricea dinăuntru – aceea pe care nu o poate vedea nimeni – este cea care îmi ameninţă nădejdea şi bucuria cel mai mult.

Read more