Biserica Creştină Baptistă “Sfânta Treime”

Blog

Trebuie să mă rog în fiecare zi?

Trebuie să mă rog în fiecare zi? Mulţi dintre noi ne luptăm cu o formă a acestei întrebări de-a lungul vieţii de creştin. Dacă ne referim la o datorie de care trebuie să ne absolvim pentru a merita binecuvântările lui Dumnezeu, atunci răspunsul este Nu. Creştinii ar trebui să scoată din vocabularul lor cuvintele a merita, a câştiga şi mi se cuvine atunci când vorbim despre acceptarea noastră în Cristos. Dacă întrebăm referindu-ne la dorinţa accentuată de a experimenta prezenţa lui Dumnezeu care să ne întărească credinţa, să ne dea putere să ascultăm şi să ne aprofundeze bucuria noastră în El, atunci răspunsul este Da. Noi nu ne întrebăm: „este datoria mea să respir în fiecare zi?” Noi respirăm în fiecare zi ca să supravieţuim! Există un loc pentru obligaţie în viaţa creştină, dar nu aceasta ar trebui să ne conducă la rugăciune. O relaţie personală cu Dumnezeu nu va înflori niciodată într-o atmosferă dominată de simţul obligaţiei.

Dacă lucrurile principale în viaţă pe care ni le dorim sunt sănătatea, bunăstarea şi copii frumoşi atunci noi nu ne simţim disperaţi spiritual. Dacă tânjim după dragostea lui Dumnezeu cu toată inima noastră şi-L experimentăm şi creştem în asemănare cu Cristos, atunci simţim o nevoie zilnică care ne conduce în rugăciune.

Nu ştiu un exemplu mai bun de rugăciune disperată şi sinceră decât cea a lui David în Psalmul 63, unde vedem cum cunoaşterea mentală despre Dumnezeu devine o experienţa a inimii.

Rugăciunea implică sete

Acest psalm probabil a fost scris când David fugea pentru a-şi scăpa viaţa de regele său sau de fiul său Absalom. De multe ori este nevoie de suferinţă în viaţa noastră pentru a expune nevoile spirituale. În Psalmul 63, David se roagă în mijlocul acestor circumstanţe. Dar a trece pur şi simplu prin rutina rugăciunii nu a fost suficient pentru David. El nu este mulţumit să spună, „Mi-am bifat datoria de a petrece zilnic timp cu Dumnezeu.”

Există o sete în rugăciunea sa de a sta în legătură cu Dumnezeu, sete comparabilă cu cea a unui om rătăcit în deşert şi care tânjeşte după apă. Oare aşa îl căutăm pe Dumnezeu în rugăciune?

El îşi aduce aminte că au fost momente în care I s-a închinat lui Dumnezeu atât de intens încât a putut „vedea” slava lui Dumnezeu cu ochii credinţei. El meditează în rugăciune asupra caracterului şi lucrărilor lui Dumnezeu.

Mai apoi David îşi aduce aminte că dragostea salvatoare a lui Dumnezeu este mai bună decât cea mai bună viaţă pe care şi-o poate imagina. Ar prefera să fie într-o peşteră şi să cunoască dragostea lui Dumnezeu decât să stea într-un palat şi să fie departe de El. Este interesant că în toată această rugăciune, David nu cere binecuvântări fizice (nu că ar fi ceva rău cu lucrul acesta). El nu cere să fie dus înapoi în Ierusalim sau să aibă pace şi prosperitate fizică. El doreşte doar să se închine Domnului şi să-L experimenteze. Acestea sunt dorinţele minţii şi inimii sale. Oare avem şi noi aceleaşi dorinţe?

Rugăciunea implică satisfacţie

Pe măsură ce David îşi reaminteşte de stabilitatea şi statornicia dragostei lui Dumnezeu, el începe să-L laude cu prospeţime pe Dumnezeu. În Psalmul 63:5, David spune că a te focaliza cu adevărat pe Dumnezeu în rugăciune până când inima începe să I se închine este ca şi cum ai mânca nişte bucate grase şi miezoase. Când nu poate dormi noaptea, în loc să se îngrijoreze, el se închină pentru ca inima să i se umple de bucurie. El îşi reaminteşte de eliberările din trecut. Se simte ca un pui micuţ, încălzit şi protejat, ascunzându-se sub aripile mamei sale. David are un simţ al apropierii şi protecţiei lui Dumnezeu, nu doar o cunoaştere academică a ei. Aceasta este una din cele mai mari bucurii ale vieţii. Merită perseverarea zilnică în rugăciune pentru a o experimenta mai mult.

Rugăciunea implică alipire

Mulţi dintre noi ne gândim la mântuire într-un mod static: M-am încrezut în Isus. Nu îmi pot pierde mântuirea. Este treaba lui Dumnezeu să mă binecuvânteze. Încerc să nu cad în vreun păcat „mare”. Pot să trec pe pilot automat în viaţa spirituală. Totul va fi bine. Biblia niciodată nu învaţă aşa ceva.

Mai degrabă Dumnezeu ne îndeamnă la o credinţa activă, vie. El se aşteaptă ca să avem o viaţă de rugăciune care este disperată şi care caută alipire. Asta nu implică o viaţă de rugăciune în care noi lucrăm din greu, în puterea noastră, ca să sucim mâna lui Dumnezeu pentru a ne binecuvânta. Nimic nu este mai departe de adevăr. Braţul Său ce ne ţine ajută la alipirea noastră de El.

Rugăciunea implică crucea

De multe ori putem simţi că rugăciunea zilnică disperată are în vedere o datorie pe care trebuie s-o menţinem pentru a ne construi un CV spiritual pentru ca Dumnezeu să fie bun cu noi. Biblic vorbind, ar trebui să ne vedem slabi, în nevoie şi încă plini de păcatul care locuieşte în noi (Romani 7:15). Dacă lucrul acesta este adevărat, nu ar trebui să avem încredere că noi vom trăi prin puterea noastră o viaţă credincioasă lui Cristos în fiecare zi. Ar trebui să ne trezim şi să-L implorăm ca să ne umple pe deplin de Duhul Sfânt.

Ideea nu este să te rogi „suficient de puternic” pentru ca Dumnezeu să fie înduplecat să răspundă rugăciunilor noastre. Mai degrabă ideea este să petreci timp în rugăciune suficient de mult încât să-ţi predici adevărul despre puterea şi salvarea lui Dumnezeu. Cea mai bună cale de a strânge apropierea noastră de Cristos este să ne focalizăm pe cât de puternic ne-a apucat Cristos la cruce.

Sursa: https://www.desiringgod.org/articles/do-i-have-to-pray-every-day

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *