Dragul meu creştin, când ai fost cel mai liber de păcatul tău?

Când ai fost cel mai puţin motivat de ambiţii false, lenevie, poftă păcătoasă şi auto-îndreptăţire? Când au avut cea mai mică influenţă asupra ta frica de oameni, îngrijorările generale ale acestei lumi şi înşelăciunea bogăţiilor (Matei 13:22)? Când ai simţit cea mai mare capacitate de a-i iubi pe alţii şi cea mai mare grijă faţă de necredincioşii ce pier, biserica persecutată şi săracii uitaţi de ceilalţi?

Cu alte cuvinte, când a fost viaţa ta cel mai mult caracterizată de sfinţenie?

Îţi pot spune eu când. Atunci când ai fost cel mai îndrăgostit de Isus. Atunci când ai fost plin de credinţă în promisiunile Sale astfel încât ai trăit pe baza lor. Atunci când Evanghelia Sa a fost plină de semnificaţie pentru tine şi misiunea Sa a fost cea mai atrăgătoare în aşa fel încât ţi-a dictat priorităţile vieţii.

Cu alte cuvinte, ai fost cel mai sfânt atunci când ţi-ai găsit cel mai mult fericirea în Dumnezeu.

Sfinţenia este în mod fundamental o problemă de afecţiuni, nu de comportament. Nu spun că comportamentul nostru nu contează – contează foarte mult. Însă comportamentul nostru este simptomatic. Este rezultatul afecţiunilor noastre în acelaşi fel în care comportamentul nostru este rezultatul credinţei noastre (Iacov 2:17).

De ce sfinţenia are o reputaţie negativă

Pentru mulţi creştini, sfinţenia poartă cu ea conotaţii negative. Ei ştiu că sfinţenia este un lucru bun – pentru că Dumnezeu este bun – şi este ceva ce ei ar trebui să fie – pentru că Dumnezeu spune, „Fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt” (Levitic 11:44; 1 Petru 1:16). Dar ei se gândesc la sfinţenie în primul rând prin termenii negării, ca un fel de existenţă sterilă. De fapt, sfinţenia lui Dumnezeu este ceva de care mai mult se tem decât şi-o doresc.

Lucrul acestea este de înţeles, în mod special dacă învăţătura pe care o primesc a accentuat sfinţenia comportamentului mai mult decât sfinţenia afecţiunilor. Vechiul Testament conţine foarte multe lucruri serioase care vorbesc despre sfinţenie. Când Iahve l-a chemat pe Moise (Exod 3:10) şi a eliberat poporul Israel, a fost clar că sfinţenia Lui nu era ceva de joacă. Era letală dacă ar fi fost ignorată sau neglijată (Exod 19:12-14). De asemenea, opt sau chiar nouă din cele Zece Porunci sunt prohibiţii: „Să nu…” (Exod 20:1-17). Citind cerinţele din Levitic, Numeri şi Deuteronom, accentul general pe care-l simţim este rigoarea necesară pentru a menţine sfinţenia înaintea lui Dumnezeu şi avertismentele cu privire la cei ce nu făceau acest lucru.

Mila lui Dumnezeu în toate prohibiţiile Sale

Dar în timp ce o astfel de impresie asupra sfinţeniei este de înţeles, ea este greşită. Sfinţenia nu este nici predominant o negare, nici nu este sterilă în puritatea ei. Trebuie să ne amintim de ce Dumnezeu a instituit riguroasele legi morale şi ceremoniale: „pentru ca păcatul să se arate afară din cale de păcătos” (Romani 7:13).

Păcatul nu l-am cunoscut decât prin Lege. De pildă, n-aş fi cunoscut pofta, dacă Legea nu mi-ar fi spus: „Să nu pofteşti!” Apoi păcatul a luat prilejul şi a făcut să se nască în mine, prin poruncă, tot felul de pofte; căci fără Lege, păcatul este mort. (Romani 7:7-8)

Toate prohibiţiile şi toate avertismentele sunt toate milă, pentru că Dumnezeu vrea ca noi să cunoaştem care este cea mai mare problemă a noastră, cât de profundă este (Romani 7:15-18), consecinţele sale oribile (Coloseni 3:5-6), şi cât de neputincioşi suntem să ne facem pe noi sfinţi (Romani 7:24), toate acestea cu scopul de a ne îndrepta înspre soluţia glorioasă pe care El ne-a pregătit-o pentru problema noastră cea mai mare (Romani 7:25; Romani 5:6-10).

Dumnezeu accentuează lipsa noastră de sfinţenie, starea noastră păcătoasă pentru ca să putem scăpa din prinsoarea şi consecinţele ei – şi să cunoaştem deplina bucurie a trăirii în bunătatea abundentă şi satisfăcătoare a sfinţeniei lui Dumnezeu. Trebuie să înţelegem natura şi seriozitatea bolii noastre pentru a căuta şi a primi tratamentul corect. Dar, ţine minte, treaba instrumentului de diagnosticare este să accentueze natura bolii mai mult decât esenţa sănătăţii.

Cum este de fapt sfinţenia

Dacă vrem să ştim esenţa sănătăţii sfinţeniei, trebuie să privim în altă parte, de exemplu în Psalmul 16:11: „Îmi vei arăta cărarea vieţii; înaintea feţei Tale [sfinte] sunt bucurii nespuse şi desfătări veşnice în dreapta Ta” Aşa este de fapt sfinţenia: atât de multă bucurie şi desfătare pe cât putem noi duce şi pe cât de mult posibil – iar asta, pentru că Dumnezeu ne oferă, este veşnicia.

O vezi aşa? Sfinţenia nu este starea negării, caracterizată de absenţa gândurilor, motivaţiilor şi comportamentului pângăritor. Adevărata sfinţenie este starea desfătării. Şi cu cât experimentăm mai multă sfinţenie, cu atât mai deplină este bucuria noastră şi cu atât mai măreaţă este plăcerea noastră!

Sfinţenia este în mod fundamental o problemă de afecţiune, nu de comportament. Acest lucru este subliniat de faptul că toată Legea şi Profeţii – toate prohibiţiile şi avertismentele ce ţin de comportamentul nostru, înălţimea sfinţeniei – sunt rezumate în cele mai mari porunci şi anume a-L iubi pe Dumnezeu cu tot ce suntem şi pe aproapele nostru ca pe noi înşine (Matei 22:37-40). Sfinţenia arată mai degrabă ca desfătarea adevăratei iubiri. Şi dacă-L iubim pe Isus, vom ţine poruncile Sale – adică atunci când afecţiunile noastre sunt schimbate, comportamentul nostru le va urma în mod natural (Ioan 14:15).

Pentru a fi sfânt, urmăreşte cea mai mare fericire a ta

Dumnezeu este sfânt în mod suprem. Şi Dumnezeu este fericit în mod suprem (1 Timotei 1:11). Dumnezeu este dragoste (1 Ioan 4:8). Iar El este numai lumină fără întuneric (1 Ioan 1:5). Tot ce este bun, tot ceea ce aduce adevărata şi veşnica bucurie, tot ceea ce este adevărata, satisfăcătoarea şi eterna plăcere vin de la El.

Şi noi trebuie să fim sfinţi aşa cum El este sfânt (1 Petru 1:16). Deci, pentru a urmări sfinţenia, trebuie să urmărim cea mai mare fericire a noastră. Cine ne-a eliberat de trupurile noastre muritoare şi purtătoare de păcat? Isus Cristos (Romani 7:24-25)! Boala noastră păcătoasă lipsită de sfinţenie a primit un leac la cruce. Nu trebuie să mai ne fixăm atenţia pe instrumentul de diagnostic al Legii. Acum, în urmărirea sfinţeniei, ţintim în principal afecţiunile noastre, nu în principal comportamentul nostru. Comportamentul este simptomul stării afecţiunilor noastre. Ceea ce este o plăcere pentru noi încetează a mai fi o datorie.

Deci chemarea lui Dumnezeu de a creşte şi a înainta în sfinţenie este o invitaţie la fericire! Cea mai mare fericire a ta este până la urmă „sfinţirea fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul” (Evrei 12:14).

Sursa: https://www.desiringgod.org/articles/holiness-will-make-you-unbelievably-happy