Trupul lui nu mai funcţiona.

De cât timp era cunoscut ca fiind „paralizatul”? De cât timp picioarele nu-l mai ascultau? De cât timp era ţinut prizonierul propriului său pat?

Dar oamenii spuneau că Mesia are să vină. Când paralizatul a auzit acest lucru, nu s-a putut împotrivi impulsului de a face ceea ce s-a temut să facă în ultima vreme: să spere.

Auzea povestire după povestire despre felul în care Isus l-ar putea vindeca. El a reuşit să ridice un slăbănog de pe patul lui, a reînviat membre căzute – dar ar putea şi acum? Aceste picioare? Renunţând la precauţie, paralizatul a cerut prietenilor lui să-l poarte înspre singura sa speranţă.

Casa era plină. Nu au putut intra pe uşă – dar a se întoarce acasă nu era o opţiune. S-au urcat pe acoperiş, au forat acoperişul, iar prietenii lui l-au coborât prin acoperiş. Deşi mulţi trăgeau de Cel ce făcea miracole, Isus, găsindu-şi plăcerea în credinţa lor, i-a spus paralizatului, „Îndrăzneşte, fiule…!”

În timp ce Mesia vorbea, ploaia a început să cadă peste pustiu; soarele atingea orizontul; speranţa şi prietenii lui înstrăinaţi se apropiau din nou. Lucru neştiut nici măcar de cei mai apropiaţi prieteni, anii aceştia l-au terminat. Sufletul său era aproape la fel de fără vlagă ca şi picioarele sale. Dar Isus i-a poruncit să îndrăznească. El ştia. Din toată aceea mulţime, Isus Însuşi l-a numit „fiule.” Cu siguranţă, vindecarea avea să urmeze.

„Îndrăzneşte, fiul; Păcatele îţi sunt iertate” (Matei 9:2). Iar apoi a venit aceea pauză care a părut o veşnicie pentru omul ce nu-şi putea folosi picioarele.

Imaginează-ţi că eşti acolo. Ai spart acoperişul pentru ca prietenul tău paralizat să ajungă la Isus. În timp ce fariseii protestează împotriva autorităţii Sale de a ierta păcatele, poate tu te întrebi, „Oare nu-l vede cum zace aici pe pat? Oare nu ştie scopul pentru care am bătut atâta drum? Nu poate să-l vindece? Oare prietenul nostru nu ar „îndrăzni” şi chiar s-ar simţi „fiul Lui” dacă Isus i-ar vindeca trupul bolnav şi să-i ierte şi păcatele? La ce bună iertarea dacă picioarele nu-ţi funcţionează?”

Oare de câte ori, în durerea noastră, am fost ispitiţi să ne întrebăm acelaşi lucru?

De ce cântă pasărea prinsă în cuşcă?

Având durere cronică în trupurile noastre, împreună cu dezabilităţile şi durerile de cap din casele noastre, cu moartea şi violenţa din lume, cu speranţa şchiopătând şi cu sufletele amărâte, ne întrebăm de ce Salvatorul nostru nu ne vindecă.

Uneori, disperarea ne strânge gâtul aşa de puternic încât atunci când vrem să vorbim nu putem decât şopti, „De ce, Doamne?” De ce artrită, de ce cancer, de ce autism, de ce divorţ, de ce pierderea aceasta şi de ce durerea aceea, de ce? Unii avem momente când ne întrebăm, la fel ca Iov, de ce ne-am născut. Tânjim după moarte – iar ea nu vine (Iov 3:21).

Dar cum ar fi dacă, pentru cei bătuţi de vânturile violente ale vieţii, cuvintele lui Isus către paralizat sunt un bol fierbinte de supă pentru sufletele îngrijorate? „Îndrăzniţi, fii şi fiicele mele; păcatele voastre sunt iertate.”

Cea mai mare nevoie pentru paralizat nu a fost reînviorarea membrelor sale, ci reînnoirea sufletului său. Şi această restaurare nu venea prin vindecarea ce avea să urmeze, ci prin conştientizarea faptului că păcatul său a fost iertat. Îndrăzneşte, încurajează-te, bucură-te de faptul că tu, deşi înainte erai pătat ca o haine stacojie, acum eşti alb ca zăpada (Isaia 1:18). El nu a avut nevoie în primul rând de picioare împuternicite, ci de o inimă împuternicită – o inimă care să ştie că are pace cu Dumnezeu, o inimă care să-L audă pe Dumnezeu spunându-i fiule. O inimă de care noi avem nevoie astăzi.

Isus i-a oferit ceva mai bun decât reînvierea membrelor; i-a oferit naşterea sufletului. Chiar dacă s-ar fi întors acasă pe pat, prins în aceeaşi închisoare a trupului, cuvintele lui Isus cum că multele sale păcate erau iertate, erau un motiv suficient ca să facă această pasăre prinsă într-o cuşcă să cânte o mie de vieţi.

Încă câţiva ani de plutire pe marea acestei lumi

Dacă eşti un copil al lui Dumnezeu, dacă Duhul depune mărturie împreună cu sufletul tău că eşti al Lui (Romani 8:16), dacă El îţi şopteşte duhului tău că aceste cuvinte sunt pentru tine, atunci cum poţi să nu te bucuri? Deşi viaţa ta este grea, deşi somnul este cel mai apropiat prieten, deşi aşteptările şi visurile atârnă pe spatele tău ca membre extenuate, păcatele tale sunt iertate. Ai un motiv mai mare ca să speri decât faptul că circumstanţele se vor schimba şi suferinţa va înceta: numele tău este scris în ceruri (Luca 10:20).

Isus i-a vindecat până la urmă picioarele. Făcând aceasta, El s-a dovedit a fi Dumnezeu şi a arătat că vindecarea în această viaţă nu este nesemnificativă, la fel cum nu sunt nici decadele de durere şi dezabilitate. Dar vindecarea în viaţa aceasta nu este principalul lucru. Salvatorul nostru nu repară trupurile copiilor Săi în acest veac – deşi cu siguranţă o va face în următorul. Însă ceea ce face este să vorbească cu fiecare oaie a Sa, „Îndrăzneşte, preaiubitul Meu. Datorită lucrării Mele de pe cruce pentru tine, păcatele tale sunt iertate, crimele tale sunt uitate, iar gloria ta viitoare va face ca toată această suferinţă să pară un vis îndepărtat.”

Lasă ca iertarea lui Dumnezeu – pe care nici un ban nu o poate cumpăra, nici o faptă bună nu o poate câştiga, nici o suferinţă nu o poate fura – să-ţi insufle aerul raiului în plămânii tăi. Satan este lipsit de acuzaţii împotriva ta. Ai fost adoptat în familia lui Cristos. Eşti perfect în ochii lui Dumnezeu prin unirea cu Fiul Său. Lasă ca această veste să-ţi dea aripi ca de vultur – deşi sănătatea, fericirea şi picioarele îţi sunt ancorate de podea. Cristos ne-a dat mai mult decât picioare noi; ne-a dat o inimă nouă, o speranţă nouă, un viitor nou – oferindu-Se pe Sine, sângerând pe cruce, pentru noi. El nu ne va cruţa de nimic din ceea ce ne poate aduce binele final.

Adu-ţi aminte de cuvintele lui J.C. Ryle, „Încă câţiva ani de veghere şi rugăciune, încă câţiva ani de plutire pe marea acestei lumi, încă câteva morţi şi schimbări, încă câteva ierni şi veri, şi totul se va termina. Ne vom fi luptat ultima bătălie şi nu va mai trebui să luptăm vreodată.”

Şi atunci vom fi cu El fără afecţiuni, minte sau trupuri paralizate.

Acum, în timp ce zăcem pe podea, El şopteşte, „Îndrăzneşte, copilul Meu; păcatele tale sunt iertate.” Totuşi în curând vom auzi, „Ridică-te, copilul Meu, şi intră în bucuria Stăpânului tău.”

Sursa: https://www.desiringgod.org/articles/the-healing-power-of-forgiven-sin