Autor: John Piper 

Mi-am adus aminte în această dimineaţă (cu mai multă emoţie decât mă aşteptam) că una din fricile vieţii mele, pe când eram un băiat ce a crescut în Greenville, Carolina de Sud, a fost ca nu cumva Billy Graham să moară. Ştiu că exista în aceea frică o măsură mare de eşec imatur în a mă încrede în Dumnezeu, care s-ar descurca să conducă lumea şi fără Billy Graham. Dar asta îţi arată o părticică din rolul pe care el l-a jucat, fiind ca un soare ce ţinea planetele la locul lor în sistemul meu solar al lumii religioase de la sfârşitul anilor 1950.

Acum am 72 de ani, sunt în Minneapolis şi nu mai sunt un adolescent din Carolina de Sud. Iar Billy a murit astăzi la vârsta de 99 de ani. Toată dimineaţa am cântat cântările lui („Aşa cum sunt” şi „Ce mare eşti”). Tumultul de emoţii pe care le-au trezit, după o viaţă întreagă de legături profunde, este o dulce tristeţe. Mulţumesc, Doamne, că ai răspuns rugăciunilor mele copilăroase şi i-ai păstrat viaţa atât de mult. Şi nu doar viaţa sa, ci şi credinţa şi mărturia sa.

„Ţie mă predau”

Billy Graham s-a născut pe 7 noiembrie, 1918, în Carolina de Nord. În 1934, la predicarea evanghelistului Mordecai Ham, Billy a fost convertit la Cristos. El a mers la Universitatea Bob Jones din Cleveland, Tennessee, pentru un an şi a petrecut trei ani şi jumătate la Institutul Biblic Florida din Tampa. În martie 1938, a simţit prima dată chemarea la predicare din partea lui Dumnezeu.

Într-o noapte, în martie 1938, Billy Graham s-a întors de la plimbarea de seară şi a ajuns pe gazonul din faţa porţii principale a şcolii. „Copacii erau plini de muşchi spaniol iar în lumina lunii totul părea ca o lume de vis.” S-a aşezat pe iarbă privind la lună şi la stele, simţind o briză uşoară din sud. Tensiunea s-a rupt. „Îmi aduc aminte că eram pe genunchi şi spuneam, ‚Dumnezeule, dacă vrei să predic, o voi face.’ Lacrimile curgeau pe obraz în timp ce-mi luam acest angajament de a deveni un ambasador pentru Isus Cristos.” (John Pollock, Billy Graham, 17)

În vara vacanţei din 1937, el a cerut-o în căsătorie pe Emily Cavanaugh. În mai 1938, ea a spus nu.

Billy a fost ordinat în 1939. Prima dată când a oferit propria lui „chemare în faţă”, era într-o biserică micuţă din Gulf Coast cu o audienţă de 100 de persoane. Treizeci şi doi de tineri, băieţi şi fete, au ieşit în faţă (Pollock, 22).

În toamna anului 1940, el a intrat la Colegiul Wheaton. Acolo a întâlnit-o pe Ruth Bell în holul din Williston Hall – acelaşi dormitor unde soţia mea, Noël, a stat în timp ce eram prieteni.

Ruth i-a spus lui Billy că nu era foarte sigură. Ea se temea că dorinţa ei de a-i fi soţie nega o chemare clară înspre misiune, asta dacă nu cumva şi el dorea să meargă în Tibet. „El s-a rugat pentru câmpul de misiune, dar nu a primit nici un îndemn în aceea direcţie. În cele din urmă a spus, ‚Ei bine, crezi că Dumnezeu ne-a adus împreună?’ – şi a trebuit să admit că şi eu simţeam călăuzirea lui Dumnezeu.” Billy a subliniat că soţul este capul soţiei: „Domnul mă conduce iar tu urmează-mă.” Ruth a fost de acord, în credinţă. (Pollock, 26)

S-au căsătorit pe 13 august, 1943.

Criza credinţei sale

În august, 1949, credinţa sa în Biblie a fost pusă la încercare. A ajuns la punctul culminant într-o conferinţă pentru studenţi din munţii San Bernardino, California. Charles Templeton a pus câteva întrebări legate de veridicitatea Bibliei, întrebări la care Billy nu a putut răspunde.

Billy s-a dus în pădure şi s-a plimbat înspre munte, rugându-se în timp ce mergea, „Doamne, ce să fac? Care să fie direcţia vieţii mele?”

El ajunsese la ceea ce credea că este o criză.

A văzut că doar intelectul nu putea să rezolve întrebarea legată de autoritate. Trebuia să mergi dincolo de intelect. S-a gândit la credinţa folosită constant în viaţa zilnică: nu ştia cum funcţionează un tren, un avion sau o maşină, dar le folosea… Oare numai în lucrurile legate de suflet o astfel de credinţă era greşită?

„Aşadar m-am întors, mi-am luat Biblia şi am plecat în lumina lunii. Am ajuns lângă un buştean, am pus Biblia pe acel buştean, am îngenuncheat şi am zis, ‚Oh, Doamne; Eu nu pot demonstra anumite lucruri. Nu pot răspunde la unele întrebări pe care Chuck le ridică şi pe care alţi oameni le ridică, dar accept prin credinţă că această carte este Cuvântul lui Dumnezeu.’” (Pollock, 53)

Luna următoare a sosit punctul decisiv în lucrarea globală de evanghelizare a lui Billy, Cruciada din Los Angeles. Peste noapte a devenit un personaj cunoscut în toată ţara. Un an mai târziu, Newsweek l-a numit „Cel mai mare evanghelist în viaţă al Americii (1 mai, 1950).

„Suveranitatea absolută m-a ales”

Niciodată nu şi-a pierdut convingerea puternică că Dumnezeu l-a chemat în mod suveran în lucrarea de evanghelizare şi că datora totul iniţiativei lui Dumnezeu.

„Cu toată inima cred, privind în urmă la viaţa mea, că am fost ales să fac această lucrare specială [de evanghelizare] aşa cum un om a fost ales să meargă în Harlemul de Est şi să lucreze acolo, sau în mahalalele Londrei aşa cum a fost ales Generalul Booth. Cred că Dumnezeu în suveranitatea Sa – şi nu am un răspuns la aceasta – suveranitatea Sa absolută m-a ales să fac această lucrare şi m-a pregătit în felul Lui.” (Christopher Catherwood, Five Evangelical Leader, 234)

Cu toată tehnologia pe care a folosit-o, el s-a bazat profund pe Duhul Sfânt în lucrarea de evanghelizare.

„A spus studenţilor în 1964 la Şcoala Harvard Divinity… „Credeam că în evanghelizare eu trebuie să fac totul, dar acum abordez evanghelizarea cu o atitudine diferită. O abordez cu toată relaxarea. În primul rând, nu cred că un om poate veni la Cristos dacă nu îi pregăteşte Duhul Sfânt inima. În al doilea rând, nu cred că un om poate veni la Cristos până ce Dumnezeu nu îl conduce într-acolo. Treaba mea este să proclam mesajul. Însă este treaba Duhului Sfânt să facă lucrarea, punct.” (Catherwood, 230)

Când încă nu era un lucru corect politic, el a fost un avocat al integrării şi respectului rasial.

În 1972, Graham a acceptat invitaţia de a vorbi în Durban şi Johannesburg chiar dacă audienţa era formată din oameni de altă etnie. Guvernului sud african nu i-a plăcut acest lucru şi a acceptat cu greu… Howard Jones îşi aminteşte că [Martin Luther] King i-a spus lui Graham, „Cruciadele tale au ajutat relaţiile dintre diferitele rase etnice mai mult decât orice altceva.” (Catherwood, 209)

Două rădăcini ale mesajului său

El este faimos şi pentru că la un moment dat a spus că a predicat prea mult şi a studiat prea puţin.

Unul din regretele mele este că nu am studiat suficient. Îmi doresc să fi studiat mai mult şi să fi predicat mai puţin. Oamenii au pus presiune pe mine să vorbesc unor grupuri când trebuia să studiez şi să mă pregătesc. Donald Barnhouse spunea că dacă ar şti că Domnul vine în următorii trei ani, ar petrece doi din ei studiind şi unul predicând. Încerc să prind din urmă. (Christianity Today, 23 septembrie, 1977)

Lucrul acesta este ironic în perspectiva descrierii lui Pollock din 1966 cu privire la obiceiul lui Billy de a studia:

Dincolo de toate celelalte, Billy Graham studiază Biblia, autoritatea supremă pentru credinţa şi acţiunea sa. În fiecare zi citeşte cinci psalmi, acoperind psaltirea într-o lună, şi un capitol din Proverbe, cartea care „ne arată cum să ne relaţionăm propria viaţă la cei din jurul nostru.” Citeşte prin Evanghelii în fiecare săptămână, folosind comentarii şi traduceri moderne şi se întoarce constant la Faptele Apostolilor. El îşi face tot felul de notiţe prin Biblie. „Câteodată Cuvântul Său are un impact aşa de mare asupra mea încât trebuie să pun Biblia de-o parte şi să umblu prin cameră pentru a-mi recăpăta suflul.” (Pollock, 248)

Toate acestea au fost acoperite cu rugăciune. „Am atât de multe decizii de făcut în fiecare zi şi atât de multe probleme, încât trebuie să mă rog tot timpul” (Pollock, 248).

Cu siguranţă John Pollock avea dreptate când spunea, „rugăciunea şi citirea Bibliei, împletite, sunt rădăcinile adânci ale caracterului şi mesajului lui Billy Graham” (248).

În bucuria veşnică

Există moduri diferite de a măsura măreţia impactului unui om. Unul ar fi instituţiile care sunt create în urma influenţei sale. Altul ar fi puterea de modelare a ideilor sale în cultură. Un altul ar fi impactul metodologic şi stilistic al felului în care lucra asupra vieţii religioase din America.

Un altul ar fi diferenţa veşnică de necalculat în a fi instrumentul uman în mâinile lui Dumnezeu, aducând sute de mii de oameni din întuneric la lumină, de sub autoritatea lui Satan în familia lui Dumnezeu, din condamnare la iertare, din păcat în sfinţenie şi din iad în bucuria veşnică cu Dumnezeu. Să nu mai menţionez şi miliardele de efecte practice şi bune a felului în care vieţile acestor oameni au schimbat lumea.

În timp ce numai Dumnezeu poate aprecia corect impactul undei pe care viaţa unei persoane a creat-o în toate lucrurile peste care şi-a lăsat influenţa, după propria mea judecată, cel mai mare impact al lui Billy Graham se vede în diferenţa veşnică pe care a făcut-o aducând nenumărate persoane, de peste tot din lume, în bucuria şi dragostea veşnică din pierzare. Aceasta a fost principala sa misiune. „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3:16).

Sursa: https://www.desiringgod.org/articles/god-did-the-work-period