În anii de după ce fiul meu, Jonah, a fost diagnosticat cu cancer, mulţi oameni m-au întrebat ce cărţi citesc pentru încurajare în acele zile grele din spital. Este o întrebare bună, dar am ezitat să răspund pentru că ştiu că ei caută resurse care să se adreseze direct problemei suferinţei creştinului. Nu astfel de cărţi am citit.

În timpul acelor lungi zile în care îmi priveam fiul atins de ace, operaţii şi medicamente toxice, lectura mea zilnică a cuprins în mare parte Biblia, în special Psalmii şi o carte veselă şi haioasă.

Motivul pentru care citeam Psalmii este evident. În mijlocul zilelor dificile, acele cuvinte mi-au ţinut credinţa ancorată în suveranitatea şi bunătatea lui Dumnezeu faţă de noi, în mod special în suferinţă. Dar când spun că am citit şi cărţi umoristice în acel timp, multora li se pare cam neserios şi nu suficient de pios pentru un creştin suferind. Cred că acest lucru este o greşeală.

Râsul îşi are vremea lui

Când grijile şi necazurile mă ameninţau, un roman de P.G. Wodehouse – sau o colecţie de aventuri cu nişte ţărani – m-a ajutat să nu uit lumea zgomotoasă şi surprinzătoare pe care Dumnezeu a făcut-o ca noi să ne desfătăm în ea.

În lumea noastră căzută, copii au cancer. Acesta este un motiv suficient ca să fii întristat, să plângi, să meditezi la mortalitatea noastră. Dar răspunde-mi la o întrebare: este mai puţin potrivit să zâmbeşti la aceeaşi copii care se dau pe holurile spitalului cu suporturile de perfuzie ca şi cu un scuter, învârtindu-se şi buşindu-se cu ceilalţi copii care fac acelaşi lucru, până ce nu mai pot respira de râs?

Dumnezeu este autorul vieţii noastre, iar atât tragedia cât şi comedia sunt parte a acestei intrigi. Cred că cei mai mulţi ştim foarte bine că nu onorăm Autorul atunci când închidem ochii la suferinţă. Dar mai puţin evident este următorul lucru: la fel de dezonorant este pentru Autor atunci când înăbuşim râsul nostru şi pretindem că nu-i observăm umorul.

Aşa cum Solomon ne aduce aminte, râsul îşi are vremea lui şi plânsul îşi are vremea lui (Eclesiastul 3:4), şi la fel ca Salvatorul nostru, cu siguranţă vom experimenta perioade de plâns şi amărăciune profundă în care râsul nu îşi are loc. Isus a venit ca un om al suferinţei obişnuit cu durerea (Isaia 53:3). Şi totuşi nu trebuie să uităm că El a fost şi uns cu untdelemnul bucuriei (Psalmul 45:7). El a venit aducând metafore surprinzătoare – a bogaţilor care sunt ca nişte animale imense ce încearcă să pătrundă printr-o ureche de ac, a unor farisei care sunt ca nişte morminte văruite. El a transformat apa în vin, a chemat cadavre afară din mormânt şi a schimbat un instrument al crimei într-o cale spre viaţă. De fapt, în timp ce duşmănii Lui se adunau împotriva Sa, Dumnezeul nostru a făcut ceva ce noi nu ne-am aştepta: a râs (Psalmul 2:4). Iar în Cristos, şi noi putem – chiar în faţa ultimului duşman.

Glumele de spital

Un lucru pe care l-am învăţat cu privire la propriile mele capitole ale suferinţei este că Dumnezeu e un maestru a alinării prin umor. Câteodată, chiar şi ceva la fel de îngrozitor ca o seringă plină de otravă injectată în măduvă este pregătirea perfectă pentru o glumă.

Într-o dimineaţă devreme înainte de una din zecile de injecţii în măduvă, al meu Jonah a petrecut o oră confortabilă înconjurat de cadouri scumpe de la un ONG, în timp ce asistenta se învârtea în jurul patului său, aducând mai multe perne şi pături călduţe şi alţi angajaţi pregăteau jocuri pentru el pe iPad.

Dar când anestezistul şi doctorul oncolog au intrat cu tava de medicaţii şi siringi, tot răsfăţul s-a oprit. În timp ce Jonah dădea înapoi iPad-ul şi privea cum Propofolul este ataşat suportului de perfuzii, şi-a ridicat braţul, a arătat cu arătătorul şi a spus, „Prima dată mă tratează ca un rege. Apoi… mă înjunghie pe la spate!” Întregul salon a izbucnit în râs. Braţul lui Jonah s-a lăsat în timp ce el a intrat în somnul chimic, iar noi continuam să râdem.

Învăţând să râdem

Râsul în astfel de circumstanţe nu vine natural pentru majoritatea dintre noi. De fapt, a învăţa să râdem – cu un umor bun şi autentic în locul unui cinism amar – ne poate lua ani de practică. A zâmbi în faţa a ceva atât de înfricoşător ca o condiţie ce-ţi ameninţă viaţa va necesita să vezi umorul în toate peripeţiile mici şi inconvenientele de-a lungul anilor care conduc la aceea criză.

A învăţa să râzi necesită şi petrecerea timpului în compania oamenilor (sau a cărţilor lor) ce pot să ne ajute în a vedea comedia divină desfăşurată prin locurile în care am ratat-o. Când spun povestea unei vacanţe de familie care a mers prost, tind să o povestesc ca o întâmplare foarte sobră. Vai mie! Dar când citesc povestea lui Patrick McManus despre o ieşire cu cortul spectacular de dezastroasă, râd până la lacrimi. Şi prin poveştile lui Wodehouse, am învăţat că a compătimi starea lui Bertie Wooster şi a râde de situaţia lui în acelaşi timp nu sunt două lucruri ce se exclud. La fel este şi în viaţă.

Uneori, am realizat, singura diferenţă între o tragedie şi o comedie sunt câteva zâmbete senine şi perspectiva povestitorului. Şi perspectiva este exact ceea ce creştinii trebuie să aibă, pentru că Dumnezeu ne-a dat o întrezărire a imaginii de ansamblu şi a bucuriei care ne aşteaptă pe celălalt mal al întristării. În timp ce lumea se îneacă în disperare sau încearcă să vindece rana superficial cu sentimente goale, Evanghelia este adevărata veste bună. Cristos a trecut prin moarte în faţa noastră şi a dezbrăcat-o de boldul ei pentru ca în El, chiar şi mormântul să fie ceva sigur. A te odihni în promisiunile lui Dumnezeu ne eliberează să plângem ca unii care nu au speranţă şi să râdem atunci când El ne aduce o alinare comică.

Regi şi regine de lut

A găsi bucurie şi a râde în timpul problemelor noastre necesită şi smerenie, recunoştinţă şi încredere în Dumnezeu. Mândria, lipsa de mulţumire şi frica sunt întotdeauna la război cu veselia sfântă, indiferent dacă încercările prin care trecem sunt mari sau mici. Aşadar ce fel de repetiţii facem cu regularitate? Cum răspundem când ratăm golul în ultimul minut, când începe să plouă la picnic sau când îndepărtăm roţile ajutătoare ale copiilor noştri? Vă pot spune atât: oamenii care găsesc scuze mânioase, care se plâng de vreme şi îşi freacă mâinile cu îngrijorare nu se transformă dintr-o dată şi râd în faţa morţii.

Creştinii au un avantaj comic distinct pentru că ne ştim locul în lume. Trebuie să învăţăm să ne bucurăm în paradoxul minunat şi hilar al statutului nostru umil de creaturi din ţărână, predispuşi la durarea îndepărtării pieliţei de la unghii şi la sughiţuri şi fiind, totuşi, în acelaşi timp fiii slăviţi ai lui Dumnezeu şi moştenitori ai Împărăţiei eterne. Doar când acest paradox se instalează în oasele noastre putem privi suferinţa în ochi şi să râdem de ziua de mâine.

Suferinţa este grea. Şi câteodată, pentru a face loc râsului, trebuie mai întâi să ne golim pe noi de lacrimi. Dar a pune puţin umor în relaţiile noastre, şi în lista de lectură, este o metodă valoroasă de a antrena sensibilităţile noastre să se desfete în planurile lui Dumnezeu – şi de a vedea durerea din trecut ca punctul de pornire pentru o istorie frumoasă.

Sursa: https://www.desiringgod.org/articles/learn-to-laugh-when-life-hurts