Biserica Creştină Baptistă “Sfânta Treime”

Blog

Îl asculţi pe Dumnezeu?

În primii o mie cinci sute de ani ai existenţei bisericii, marea majoritate a creştinilor au ascultat Scriptura în loc să o citească. Chiar şi după apariţia presei tipografice a lui Gutenberg, rata alfabetizării nu a crescut foarte mult decât după revoluţia industrială. A citi Scriptura, aşadar, nu a fost ceva obişnuit până spre sfârşitul secolului XIX. Sună puţin surprinzător pentru urechile din secolul XXI, dar ascultarea a fost principala metodă prin care creştinii se apropiau de Scriptură de-a lungul secolelor.

Cu toţii ar trebui să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru Biblia pe care o putem avea şi o putem citi, dar mă întreb dacă am pierdut ceva de-a lungul timpului pentru că ne-am oprit din a mai asculta. Fără îndoială, creştinii primari au ratat ceva pentru că nu citeau textul ei înşişi, dar există ceva ce strămoşii noştri ştiau cu privire la ascultare, ceva ce noi am uitat astăzi?

Ce face ascultarea unică

De cele mai multe ori când ascultăm, nu începem imediat să analizăm. Nu disecăm textul pentru că nu-l putem vedea! Pur şi simplu îl primim înăuntru. La fel ca şi procesul lent şi stabil al marinării unei cărni, noi ne scufundăm în cuvintele vorbitorului, crezând că inima noastră, în timpul potrivit, va absorbi întreaga semnificaţie. Nu ne împiedicăm în detalii. Ci în schimb lăsăm ca temele generale ale vorbitorului să pătrundă înăuntru.

Tendinţa noastră atunci când citim este să studiem. Începem să ne construim înţelegerea cuvânt cu cuvânt, propoziţie cu propoziţie. Examinăm cu atenţie, recitim şi ţinem cont de context. În mod activ, investigăm semnificaţia, iar abordarea aceasta este bună şi corectă. Cu siguranţă, ambele acţiuni ne schimbă, dar o fac în moduri diferite. Putem spune că citirea ne ajută să extragem ceva afară din text, în timp ce ascultarea ne ajută să extragem ceva în text. Aceasta distincţie ne poate ajuta să ne aducem aminte de ceva ce primii urmaşi ai Căii ştiau deja despre ascultare: a lăsa cuvintele lui Dumnezeu să fie rostite înspre tine este o practică dătătoare de viaţă care îţi poate aprofunda credinţa. Ştiu lucrul acesta din proprie experienţă.

De ce ascult

Read more →

Ce înseamnă să te desfătezi în Dumnezeu?

Găsirea desfătării în Dumnezeu este găsirea desfătării într-o Persoană – nu doar desfătarea într-un lucru, sau o idee, sau un tipar de acţiuni, sau o forţă misterioasă. Bucuria supremă a fiinţelor create de Dumnezeu este bucuria într-o Persoană – bucuria în Dumnezeu.

Exact pentru acest motiv a murit Isus. Apostolul Petru a spus, „Hristos, de asemenea, a suferit o dată pentru păcate, El, Cel Neprihănit, pentru cei nelegiuiţi, ca să ne aducă la Dumnezeu” (1 Petu 3:18). La Dumnezeu. Ceea ce face ca viaţa veşnică să fie de dorit nu este doar că ţine o veşnicie, ci pentru că vei cunoaşte, te vei delecta de o Persoană infinit de împlinitoare. Şi El este de asemenea o Persoană care, în natura Sa umană, a murit pentru ca El să poată fi cunoscut şi să te desfătezi în El.

Desfată-te în Persoana Lui

Dar cum ajungem să cunoaştem această Persoană? Ajungem să o cunoaştem prin acţiunile Sale, prin ideile Sale revelate în Cuvântul Său – lucruri pe care El ni le-a lăsat ca indicatoare şi anticipări ale Lui însuşi.

„Dragostea lui Dumnezeu faţă de noi s-a arătat prin faptul că Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El” (1 Ioan 4:9). Cunoaştem dragostea acestei Persoane prin acţiunile acestei Persoane. Cunoaştem puterea acestei Persoane prin acţiunea Sa de a crea universul (Romani 1:18-20). Cunoaştem înţelepciunea acestei Persoane prin providenţa Sa în istorie (Romani 11:33-36). Cunoaştem dreptatea şi neprihănirea acestei persoane prin pedeapsa păcatului în moartea lui Isus (Romani 3:24-26). Cunoaştem credincioşia acestei Persoane prin faptul că îşi ţine promisiunea (2 Corinteni 1:20). Cunoaştem compasiunea şi răbdarea acestei Persoane pentru că îl ştim pe Isus Cristos care a spus, „Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl” (Ioan 14:9).

Read more →

Strategii simple pentru o evanghelizare mai bună

Cum pot fi vieţile noastre marcate de o evanghelizare constantă şi fidelă Scripturii?

Simpla ridicare a acestei întrebări poate naşte vinovăţie în mulţi dintre noi, pentru că de multe ori ne simţim falimentari. Înţeleg. Sunt păstor, dar nu am fost un mare evanghelist. Cu toate acestea, vreau să mă schimb. Anul acesta vreau să cultiv mai multă credinţă în Dumnezeu pentru a creşte în evanghelizare pentru că vreau ca gloria lui Dumnezeu să fie cunoscută şi oameni pierduţi să aibă bucurie veşnică în El. Nu vrei şi tu aceasta? Sunt sigur că vrei.

La fel ca în orice alt domeniu din viaţă, primul pas de acţiune înspre creştere este crearea unui plan. A falimenta în a plănui înseamnă a plănui să falimentezi, nu? Aşadar iată planul meu simplu, biblic care nu garantează că necredincioşii vor deveni ucenici, dar cultivă credincioşie: roagă-te, fii prezent şi prezintă-te ca fiind creştin.

Roagă-te specific pentru oameni specifici

În primul rând, trebuie să ne rugăm pentru ca oamenii să fie salvaţi. Numai Domnul poate învia morţii spirituali din jurul nostru. Pe cine aducem înaintea Domnului în fiecare zi? Dumnezeu ne spune, „nu aveţi, pentru că nu cereţi” (Iacov 4:2)! Creşterea în credincioşia evanghelistică începe prin a o cere mai mult lui Dumnezeu.

De aceea începe un plan de rugăciune evanghelistic. Pentru familia noastră, avem un timp regulat înainte de culcare, în care ne strângem cu toţi ca să citim ceva din Scriptură şi să ne rugăm. Nu este ceva ieşit din comun. Uneori nu o facem. Dar am ajuns să transformăm aceasta într-un obicei aproape constant. Când ne-am mutat în acest cartier, acum cinci ani de zile, familia noastră a început să se roage constant ca Domnul să ne ajute să fim ucenici în cartier. Lucrurile nu s-au întâmplat imediat, dar am văzut cum Domnul face nişte lucruri uimitoare, pe care le recunoaştem ca fiind răspunsul direct la rugăciune.

Read more →

‚Dumnezeu face lucrarea, punct’ – Un tribut adus lui Billy Graham

Autor: John Piper 

Mi-am adus aminte în această dimineaţă (cu mai multă emoţie decât mă aşteptam) că una din fricile vieţii mele, pe când eram un băiat ce a crescut în Greenville, Carolina de Sud, a fost ca nu cumva Billy Graham să moară. Ştiu că exista în aceea frică o măsură mare de eşec imatur în a mă încrede în Dumnezeu, care s-ar descurca să conducă lumea şi fără Billy Graham. Dar asta îţi arată o părticică din rolul pe care el l-a jucat, fiind ca un soare ce ţinea planetele la locul lor în sistemul meu solar al lumii religioase de la sfârşitul anilor 1950.

Acum am 72 de ani, sunt în Minneapolis şi nu mai sunt un adolescent din Carolina de Sud. Iar Billy a murit astăzi la vârsta de 99 de ani. Toată dimineaţa am cântat cântările lui („Aşa cum sunt” şi „Ce mare eşti”). Tumultul de emoţii pe care le-au trezit, după o viaţă întreagă de legături profunde, este o dulce tristeţe. Mulţumesc, Doamne, că ai răspuns rugăciunilor mele copilăroase şi i-ai păstrat viaţa atât de mult. Şi nu doar viaţa sa, ci şi credinţa şi mărturia sa.

„Ţie mă predau”

Billy Graham s-a născut pe 7 noiembrie, 1918, în Carolina de Nord. În 1934, la predicarea evanghelistului Mordecai Ham, Billy a fost convertit la Cristos. El a mers la Universitatea Bob Jones din Cleveland, Tennessee, pentru un an şi a petrecut trei ani şi jumătate la Institutul Biblic Florida din Tampa. În martie 1938, a simţit prima dată chemarea la predicare din partea lui Dumnezeu.

Read more →

Puterea vindecătoare a păcatului iertat

Trupul lui nu mai funcţiona.

De cât timp era cunoscut ca fiind „paralizatul”? De cât timp picioarele nu-l mai ascultau? De cât timp era ţinut prizonierul propriului său pat?

Dar oamenii spuneau că Mesia are să vină. Când paralizatul a auzit acest lucru, nu s-a putut împotrivi impulsului de a face ceea ce s-a temut să facă în ultima vreme: să spere.

Auzea povestire după povestire despre felul în care Isus l-ar putea vindeca. El a reuşit să ridice un slăbănog de pe patul lui, a reînviat membre căzute – dar ar putea şi acum? Aceste picioare? Renunţând la precauţie, paralizatul a cerut prietenilor lui să-l poarte înspre singura sa speranţă.

Casa era plină. Nu au putut intra pe uşă – dar a se întoarce acasă nu era o opţiune. S-au urcat pe acoperiş, au forat acoperişul, iar prietenii lui l-au coborât prin acoperiş. Deşi mulţi trăgeau de Cel ce făcea miracole, Isus, găsindu-şi plăcerea în credinţa lor, i-a spus paralizatului, „Îndrăzneşte, fiule…!”

În timp ce Mesia vorbea, ploaia a început să cadă peste pustiu; soarele atingea orizontul; speranţa şi prietenii lui înstrăinaţi se apropiau din nou. Lucru neştiut nici măcar de cei mai apropiaţi prieteni, anii aceştia l-au terminat. Sufletul său era aproape la fel de fără vlagă ca şi picioarele sale. Dar Isus i-a poruncit să îndrăznească. El ştia. Din toată aceea mulţime, Isus Însuşi l-a numit „fiule.” Cu siguranţă, vindecarea avea să urmeze.

„Îndrăzneşte, fiul; Păcatele îţi sunt iertate” (Matei 9:2). Iar apoi a venit aceea pauză care a părut o veşnicie pentru omul ce nu-şi putea folosi picioarele.

Imaginează-ţi că eşti acolo. Ai spart acoperişul pentru ca prietenul tău paralizat să ajungă la Isus. În timp ce fariseii protestează împotriva autorităţii Sale de a ierta păcatele, poate tu te întrebi, „Oare nu-l vede cum zace aici pe pat? Oare nu ştie scopul pentru care am bătut atâta drum? Nu poate să-l vindece? Oare prietenul nostru nu ar „îndrăzni” şi chiar s-ar simţi „fiul Lui” dacă Isus i-ar vindeca trupul bolnav şi să-i ierte şi păcatele? La ce bună iertarea dacă picioarele nu-ţi funcţionează?”

Oare de câte ori, în durerea noastră, am fost ispitiţi să ne întrebăm acelaşi lucru?

De ce cântă pasărea prinsă în cuşcă?

Read more →

Fetiţa noastră are cancer – Cum Dumnezeu s-a îngrijit de familia noastră

În vara anului 2016, fiica noastră de doi ani a fost diagnosticată cu cancer. Din aceea zi până acum, am experimentat mai mult ca niciodată ce înseamnă ca familia bisericii să-ţi poarte de grijă în mijlocul încercării.

Putem spune despre biserica noastră locală ceea ce Pavel a spus despre biserica din Tesalonic: când vine vorba de dragostea frăţească, nu mai au nevoie de învăţătură, pentru că au fost învăţaţi de Dumnezeu să-i iubească pe alţii (1 Tesaloniceni 4:9).

Dumnezeu a promis că El ne va da har şi că va fi cu noi când valurile suferinţei se vor ridica (Isaia 43:2). Dar câteodată uităm că El de multe ori se delectează să-şi arate prezenţa, confortul şi ajutorul prin oamenii Săi.

Nu eşti singur

Read more →

Sfinţenia te va face extraordinar de fericit

Dragul meu creştin, când ai fost cel mai liber de păcatul tău?

Când ai fost cel mai puţin motivat de ambiţii false, lenevie, poftă păcătoasă şi auto-îndreptăţire? Când au avut cea mai mică influenţă asupra ta frica de oameni, îngrijorările generale ale acestei lumi şi înşelăciunea bogăţiilor (Matei 13:22)? Când ai simţit cea mai mare capacitate de a-i iubi pe alţii şi cea mai mare grijă faţă de necredincioşii ce pier, biserica persecutată şi săracii uitaţi de ceilalţi?

Cu alte cuvinte, când a fost viaţa ta cel mai mult caracterizată de sfinţenie?

Îţi pot spune eu când. Atunci când ai fost cel mai îndrăgostit de Isus. Atunci când ai fost plin de credinţă în promisiunile Sale astfel încât ai trăit pe baza lor. Atunci când Evanghelia Sa a fost plină de semnificaţie pentru tine şi misiunea Sa a fost cea mai atrăgătoare în aşa fel încât ţi-a dictat priorităţile vieţii.

Cu alte cuvinte, ai fost cel mai sfânt atunci când ţi-ai găsit cel mai mult fericirea în Dumnezeu.

Sfinţenia este în mod fundamental o problemă de afecţiuni, nu de comportament. Nu spun că comportamentul nostru nu contează – contează foarte mult. Însă comportamentul nostru este simptomatic. Este rezultatul afecţiunilor noastre în acelaşi fel în care comportamentul nostru este rezultatul credinţei noastre (Iacov 2:17).

De ce sfinţenia are o reputaţie negativă

Read more →

Dumnezeul bun din spatele veştilor rele

Recent am primit o serie de veşti tragice care au întors rugăciunile mele normale pline de credinţă şi speranţă în strigăte de plâns pline de chin şi aporie.

Fiica preadolescentă a unui prieten apropiat a căzut dintr-o dată şi inexplicabil în întunericul unei boli mintale, împingându-şi părinţii dezorientaţi în lumea confuză a sistemului de sănătate mintală.

Fiul unui alt prieten bun şi nora lui şi-au pierdut a treia fetiţă din cauza unei tulburări genetice.

Micuţa fetiţă a unui păstor a contractat E.coli la un târg de ţară şi acum se confruntă cu mari provocări de sănătate.

Toate acestea au agravat durerea noastră cu privire la pierderea fiicei noastre adoptive, care a ales să-şi înceapă viaţa împreună cu fiica ei, fără nici un loc în care să poată sta, în Philadelphia, în loc să vină acasă în familia noastră.

De ce, Doamne?

Read more →

Nu-i împiedica pe cei dragi să-L slujească pe Dumnezeu

Trupurile erau grămadă pe străzi. Mii de oameni mureau. Cei care veneau în contact cu persoana bolnavă sau moartă se expuneau la o boală foarte contagioasă care te putea omorî în douăsprezece ore. Holera mătura Anglia.

Dacă vroiai să eviţi holera, trebuia să te fereşti, să stai departe de mulţimi şi să eviţi pe oricine era infectat. Totuşi, în fiecare zi George Müller îşi lăsa soţia însărcinată, Maria, şi siguranţa casei lor pentru a-i sluji pe oamenii din Bristol. Călătorea dintr-o parte în alta a oraşului – îngrijind pe bolnavi, petrecând timp în casele oamenilor infectaţi şi ajutând familii îndurerate cu mutarea trupurilor moarte. În fiecare dimineaţă se întâlnea cu sute de oameni din biserica sa pentru a se ruga.

George Müller ştia că fiecare masă putea să fie ultima. Ştia că fiecare casă în care intra, fiecare copil pe care-l îmbrăţişa, fiecare văduvă pe care o încuraja putea să-l facă mai vulnerabil în faţa holerei. Şi Maria ştia acest lucru. Dimineaţă după dimineaţă, ea îşi privea soţul cum ieşea pe uşă şi se ducea direct înspre pericol.

Biografii ne spun că acest lucru nu era uşor pentru Maria. Nu îi plăcea ideea că George alegea să se expună unui astfel de risc. Ca orice soţie, ea se temea să rămână singură. Se îngrijora că fiica ei va creşte fără tată. Se lupta pentru a lăsa pe cel iubit să facă ceea ce Dumnezeu l-a chemat.

O femeie demnă de imitat

Read more →

Predicatorii sunt slujitori, nu celebrităţi

Duminică dimineaţa, 5 august 1855, Charles Haddon Spurgeon în vârstă de 21 de ani, s-a urcat în spatele amvonului din Capela New Park Street pentru a-şi provoca congregaţia în a urma exemplul unui sfânt care a inspirat lucrarea sa, apostolul Pavel. „Ca un predicator al Cuvântului,” spunea Spurgeon despre Pavel, „el se evidenţiază în mod proeminent în calitate de prinţ al predicatorilor şi predicator în faţa regilor.”

Descrierea făcută lui Pavel de către tânărul Spurgeon a fost profetică faţă de propria sa lucrare viitoare. După puţini ani din aceea duminică dimineaţă, Spurgeon şi-a câştigat titlul de „prinţul predicatorilor” proclamând Cuvântul lui Dumnezeu membrilor din fiecare pătură a societăţii. Băiatul predicator cu origini umile a devenit chiar „predicator în faţa regilor” pentru că membrii din familia regală britanică stăteau în rândurile bisericii sale.

Am auzit prima dată de numele „Spurgeon” când eram doar un băiat în Scoţia. Cu toate acestea, când am crescut şi am început să-i citesc predicile şi scrierile, l-am îndrăgit şi mai mult. Astăzi, fiind şi eu un slujitor, găsesc în lucrarea şi viaţa sa un exemplu minunat a ceea ce înseamnă să fii un predicator al Evangheliei.

  1. Predică Cuvântul

Read more →