biserica

Învăţătura biblică despre punerea mâinilor

Ce învaţă Biblia despre „punerea mâinilor,” şi cum ar trebui să funcţioneze (sau să nu funcţioneze) acest ritual antic în biserica de astăzi?

La fel ca şi ungerea cu untdelemn, există multă confuzie în jurul acestor semne exterioare despre care Noul Testament vorbeşte foarte puţin (deşi vorbeşte ceva).

La fel ca şi postul, punerea mâinilor şi ungerea cu untdelemn merg mână în mână cu rugăciunea. Datorită felului în care Dumnezeu a creat lumea şi ne-a proiectat inima, în anumite ocazii speciale avem nevoie de ceva tangibil, fizic şi vizibil pentru a completa sau a sluji ca un simbol lucrurilor care se întâmplă în mod invizibil şi a ceea ce noi cuprindem în cuvinte invizibile.

Înainte să vedem ce ne învaţă Noul Testament despre punerea mâinilor astăzi, haideţi să vedem mai întâi cum a apărut această practică, cum a funcţionat şi cum s-a dezvoltat de-a lungul istoriei poporului lui Dumnezeu.

Rădăcinile din primul legământ

În vara anului 2016, fiica noastră de doi ani a fost diagnosticată cu cancer. Din aceea zi până acum, am experimentat mai mult ca niciodată ce înseamnă ca familia bisericii să-ţi poarte de grijă în mijlocul încercării.

Putem spune despre biserica noastră locală ceea ce Pavel a spus despre biserica din Tesalonic: când vine vorba de dragostea frăţească, nu mai au nevoie de învăţătură, pentru că au fost învăţaţi de Dumnezeu să-i iubească pe alţii (1 Tesaloniceni 4:9).

Dumnezeu a promis că El ne va da har şi că va fi cu noi când valurile suferinţei se vor ridica (Isaia 43:2). Dar câteodată uităm că El de multe ori se delectează să-şi arate prezenţa, confortul şi ajutorul prin oamenii Săi.

Nu eşti singur

Duminică dimineaţa, 5 august 1855, Charles Haddon Spurgeon în vârstă de 21 de ani, s-a urcat în spatele amvonului din Capela New Park Street pentru a-şi provoca congregaţia în a urma exemplul unui sfânt care a inspirat lucrarea sa, apostolul Pavel. „Ca un predicator al Cuvântului,” spunea Spurgeon despre Pavel, „el se evidenţiază în mod proeminent în calitate de prinţ al predicatorilor şi predicator în faţa regilor.”

Descrierea făcută lui Pavel de către tânărul Spurgeon a fost profetică faţă de propria sa lucrare viitoare. După puţini ani din aceea duminică dimineaţă, Spurgeon şi-a câştigat titlul de „prinţul predicatorilor” proclamând Cuvântul lui Dumnezeu membrilor din fiecare pătură a societăţii. Băiatul predicator cu origini umile a devenit chiar „predicator în faţa regilor” pentru că membrii din familia regală britanică stăteau în rândurile bisericii sale.

Am auzit prima dată de numele „Spurgeon” când eram doar un băiat în Scoţia. Cu toate acestea, când am crescut şi am început să-i citesc predicile şi scrierile, l-am îndrăgit şi mai mult. Astăzi, fiind şi eu un slujitor, găsesc în lucrarea şi viaţa sa un exemplu minunat a ceea ce înseamnă să fii un predicator al Evangheliei.

Predică Cuvântul

Robert Cleaver Chapman a încercat din răsputeri să fie uitat, dar Dumnezeu a intervenit în numele lui.

Un om neobişnuit de smerit, Chapman ar fi fost mulţumit dacă nu ai fi auzit de el – şi dacă majoritatea creştinilor nu ar fi auzit. Şi cu siguranţă ar fi protestat împotriva faptului că eu vă atrag atenţia cu privire la el. Dar o fac oricum ştiind că vei fi mai bogat cunoscându-l. Şi cred că nu s-ar mai supăra, fiind deja în cer de aproape 120 de ani.

Poate vei fi surprins să afli că el este unul din cei mai influenţi creştinii ai secolul 19 din Anglia. Mulţi lideri englezi proeminenţi ai acelei ere a căror nume le cunoşti, ca Charles Spurgeon, J.C. Ryle, Hudson Taylor, George Müller şi chiar Primul Ministru Gladstone, l-au ştiut, l-au iubit şi respectat pe Robert Chapman, căutându-i sfatul. De ce?

A devenit legendar în timpul său pentru metodele sale pline de har, răbdarea sa, bunătatea sa, judecata sa echilibrată, abilitatea sa de a împăca oamenii în conflict, fidelitatea sa absolută faţă de Scriptură şi grija sa pastorală iubitoare (Agape Leadership)

Pe scurt, modul frumos şi (din păcate) rar în care Chapman a iubit pe alţii a fost cel care a arătat în mod clar, tuturor, a cui ucenic era el (Ioan 13:35). Spurgeon l-a numit „cel mai sfânt om pe care l-am ştiut.”

De la naştere la Barnstaple

Când vine vorba de subiecte cu greutate din Biblie, haideţi să fim ca Maria. “Maria păstra toate cuvintele acelea şi se gândea la ele în inima ei” (Luca 2:19). În primul rând, ea a observat lucrurile importante şi le-a aşezat într-un loc sigur – inima ei. În al doilea rând, gândurile ei “s-au sfătuit” cu privire la ele. Asta înseamnă că “se gândea” şi asta implică termenul grecesc pentru “a gândi”

Dar, o, cât de puţini oameni fac asta atunci când citesc Evanghelia după Ioan şi găsesc afirmaţii surprinzătoare despre suveranitatea lui Dumnezeu în salvarea noastră! Pot să-ţi atrag atenţia asupra câtorva dintre ele şi să le ţes împreună ca tu să te gândeşti la ele? Pentru că nu sunt mai puţin importante decât mesajul îngerilor atunci când Isus s-a născut.

Ai Tăi erau

Să începem cu rugăciunea Domnului Isus în Ioan 17.

„Am făcut cunoscut Numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat din lume. Ai Tăi erau, şi Tu Mi i-ai dat; şi ei au păzit Cuvântul Tău… Pentru ei Mă rog. Nu Mă rog pentru lume, ci pentru aceia pe care Mi i-ai dat Tu; pentru că sunt ai Tăi.” (Ioan 17:6, 9).

Iată două afirmaţii surprinzătoare. Una din ele este că Dumnezeu a dat pe ucenici lui Isus. Cealaltă este că înainte ca să-i dea lui Isus, ei erau deja ai Lui. Aşează aceste afirmaţii într-un loc sigur pentru moment.

„Îl iubesc pe Isus. Dar pe creştini nu-i suport!”

Am auzit acest lucru (sau ceva de genul) folosit de către unii ca un argument decisiv în a-şi permite să evite interacţiunea în viaţa bisericii. Ce este în spatele acestui sentiment? Cred că este insulta Evangheliei despre care Søren Kierkegaard a scris în cartea sa Instruire în creştinism.

Biserica păgână

Kierkegaard a trăit în Copenhaga, Danemarca, la mijlocul secolului nouăsprezece. Dacă te-ai fi născut în acea vreme şi în acel loc, ai fi fost botezat şi astfel prin lege şi obicei, erai un „creştin.” Şi totuşi, puţini erau cu adevărat creştini. Aşa cum Kierkegaard scrie în cartea sa, un astfel de creştinism diabolic şi cultural a convertit creştinismul în păgânism.

Kierkegaard începe cartea Instruire în creştinism cu chemarea lui Cristos din Matei 11:28: „Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă.” Dar cine este acest Isus care a rostit aceste cuvinte? Nu era Isus cel glorificat, ci Isus care era prea uman, prea smerit, prea lipsit de putere umană – Cristosul dispreţuit şi respins de oameni.

Şi astfel, pe loc, suntem confruntaţi cu insulta. Insulta este Cristos care „în starea sa umilă… a rostit aceste cuvinte; de pe tronul slavei Sale, El nu le-a rostit” (19). Adică, nu Cristos cel glorificat a spus aceste cuvinte – sau care le spune acum. Într-adevăr, toţi cei ce trăiesc după învierea lui Cristos cred prea repede că trebuie să fugim la Cristosul înviat şi glorificat, trecând cu vederea pe Cristosul care este „blând şi smerit cu inima” (Matei 11:29).

Ce s-ar întâmpla în biserica ta dacă noii vizitatori ar primi mai multe invitaţii la masă după program?

Chiar după ce m-am căsătorit, îmi aduc aminte de o anumită remarcă a păstorului nostru într-o predică, „Pregăteşte o oală de supă înainte de biserică şi apoi invită la tine pe cineva pe care nu l-ai mai întâlnit până atunci.” Niciodată nu-mi trecuse aşa ceva prin minte. În multe feluri, ospitalitatea pare foarte confortabilă când inviţi prieteni la mese bine pregătite. Dar să inviţi nişte străini?

În toţii ani de slujire, ascultarea de sfatul păstorului s-a dovedit a fi unul din lucrurile mele favorite ce au loc duminică.

Inima singure, case deschise

Îmi place aşa de mult să văd reacţia unei persoane atunci când sunt invitate dintr-odată la o masă. Mulţi sunt încântaţi, chiar dacă pot sau nu veni. Câteodată mă întreb cât timp a trecut de când aceea persoană nu a fost niciodată chemată la masa cuiva? Răspunsul dornic pe care-l primim, chiar la invitaţii de ultim moment, îmi arată că oamenii sunt flămânzi după părtăşie aşa cum sunt după nişte paste bune.

Deci, ceea ce am văzut și am auzit, aceea vă vestim și vouă, ca și voi să aveți părtășie cu noi. Și părtășia noastră este cu Tatăl și cu Fiul Său, Isus Cristos. 1 Ioan 1:3

Termenul de „părtășie” nu se cunoaște prea mult, poate prea puțin chiar și pentru membrii bisericii. Mă refer în mod special la semnificația termenului, nu la uzanța lui, care este arhicunoscută. Spunem că avem părtășie când ne adunăm ca biserică, dar se poate să nu vorbim cu nimeni, să ne ridicăm repede înainte de finalul serviciului de închinare pentru a nu da mâna cu cineva și a întreba de sănătate. Strângerea laolaltă nu înseamnă în mod necesar părtășie. A te întâlni în același loc nu înseamnă neapărat părtășie. Părtășia e mai mult. Părtășie (gr. koinonia) înseamnă a avea lucrurile cele mai prețioase împreună. Părtășie este atunci când există unitate și dragoste frățească. Se întâmplă când abia aștepți să te întâlnești cu frații pentru a te bucura de Cuvântul lui Cristos.

Sunt câteva piedici sau păcate în calea părtășiei: Read more →

Învăţătura biblică despre punerea mâinilor

Fetiţa noastră are cancer – Cum Dumnezeu s-a îngrijit de familia noastră

Predicatorii sunt slujitori, nu celebrităţi

Cei mai buni lideri de multe ori trec neobservaţi

Înainte să crezi, ai fost al Tatălui

Îl iubeşti pe Isus, dar nu biserica?

Invită pe cineva duminică la prânz

Evanghelia și părtășia frățească

Recent Posts

Recent Comments

Archives

Categories