dragoste

Ce înseamnă să te desfătezi în Dumnezeu?

Găsirea desfătării în Dumnezeu este găsirea desfătării într-o Persoană – nu doar desfătarea într-un lucru, sau o idee, sau un tipar de acţiuni, sau o forţă misterioasă. Bucuria supremă a fiinţelor create de Dumnezeu este bucuria într-o Persoană – bucuria în Dumnezeu.

Exact pentru acest motiv a murit Isus. Apostolul Petru a spus, „Hristos, de asemenea, a suferit o dată pentru păcate, El, Cel Neprihănit, pentru cei nelegiuiţi, ca să ne aducă la Dumnezeu” (1 Petu 3:18). La Dumnezeu. Ceea ce face ca viaţa veşnică să fie de dorit nu este doar că ţine o veşnicie, ci pentru că vei cunoaşte, te vei delecta de o Persoană infinit de împlinitoare. Şi El este de asemenea o Persoană care, în natura Sa umană, a murit pentru ca El să poată fi cunoscut şi să te desfătezi în El.

Desfată-te în Persoana Lui

Dar cum ajungem să cunoaştem această Persoană? Ajungem să o cunoaştem prin acţiunile Sale, prin ideile Sale revelate în Cuvântul Său – lucruri pe care El ni le-a lăsat ca indicatoare şi anticipări ale Lui însuşi.

„Dragostea lui Dumnezeu faţă de noi s-a arătat prin faptul că Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El” (1 Ioan 4:9). Cunoaştem dragostea acestei Persoane prin acţiunile acestei Persoane. Cunoaştem puterea acestei Persoane prin acţiunea Sa de a crea universul (Romani 1:18-20). Cunoaştem înţelepciunea acestei Persoane prin providenţa Sa în istorie (Romani 11:33-36). Cunoaştem dreptatea şi neprihănirea acestei persoane prin pedeapsa păcatului în moartea lui Isus (Romani 3:24-26). Cunoaştem credincioşia acestei Persoane prin faptul că îşi ţine promisiunea (2 Corinteni 1:20). Cunoaştem compasiunea şi răbdarea acestei Persoane pentru că îl ştim pe Isus Cristos care a spus, „Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl” (Ioan 14:9).

În vara anului 2016, fiica noastră de doi ani a fost diagnosticată cu cancer. Din aceea zi până acum, am experimentat mai mult ca niciodată ce înseamnă ca familia bisericii să-ţi poarte de grijă în mijlocul încercării.

Putem spune despre biserica noastră locală ceea ce Pavel a spus despre biserica din Tesalonic: când vine vorba de dragostea frăţească, nu mai au nevoie de învăţătură, pentru că au fost învăţaţi de Dumnezeu să-i iubească pe alţii (1 Tesaloniceni 4:9).

Dumnezeu a promis că El ne va da har şi că va fi cu noi când valurile suferinţei se vor ridica (Isaia 43:2). Dar câteodată uităm că El de multe ori se delectează să-şi arate prezenţa, confortul şi ajutorul prin oamenii Săi.

Nu eşti singur

Trupurile erau grămadă pe străzi. Mii de oameni mureau. Cei care veneau în contact cu persoana bolnavă sau moartă se expuneau la o boală foarte contagioasă care te putea omorî în douăsprezece ore. Holera mătura Anglia.

Dacă vroiai să eviţi holera, trebuia să te fereşti, să stai departe de mulţimi şi să eviţi pe oricine era infectat. Totuşi, în fiecare zi George Müller îşi lăsa soţia însărcinată, Maria, şi siguranţa casei lor pentru a-i sluji pe oamenii din Bristol. Călătorea dintr-o parte în alta a oraşului – îngrijind pe bolnavi, petrecând timp în casele oamenilor infectaţi şi ajutând familii îndurerate cu mutarea trupurilor moarte. În fiecare dimineaţă se întâlnea cu sute de oameni din biserica sa pentru a se ruga.

George Müller ştia că fiecare masă putea să fie ultima. Ştia că fiecare casă în care intra, fiecare copil pe care-l îmbrăţişa, fiecare văduvă pe care o încuraja putea să-l facă mai vulnerabil în faţa holerei. Şi Maria ştia acest lucru. Dimineaţă după dimineaţă, ea îşi privea soţul cum ieşea pe uşă şi se ducea direct înspre pericol.

Biografii ne spun că acest lucru nu era uşor pentru Maria. Nu îi plăcea ideea că George alegea să se expună unui astfel de risc. Ca orice soţie, ea se temea să rămână singură. Se îngrijora că fiica ei va creşte fără tată. Se lupta pentru a lăsa pe cel iubit să facă ceea ce Dumnezeu l-a chemat.

O femeie demnă de imitat

Robert Cleaver Chapman a încercat din răsputeri să fie uitat, dar Dumnezeu a intervenit în numele lui.

Un om neobişnuit de smerit, Chapman ar fi fost mulţumit dacă nu ai fi auzit de el – şi dacă majoritatea creştinilor nu ar fi auzit. Şi cu siguranţă ar fi protestat împotriva faptului că eu vă atrag atenţia cu privire la el. Dar o fac oricum ştiind că vei fi mai bogat cunoscându-l. Şi cred că nu s-ar mai supăra, fiind deja în cer de aproape 120 de ani.

Poate vei fi surprins să afli că el este unul din cei mai influenţi creştinii ai secolul 19 din Anglia. Mulţi lideri englezi proeminenţi ai acelei ere a căror nume le cunoşti, ca Charles Spurgeon, J.C. Ryle, Hudson Taylor, George Müller şi chiar Primul Ministru Gladstone, l-au ştiut, l-au iubit şi respectat pe Robert Chapman, căutându-i sfatul. De ce?

A devenit legendar în timpul său pentru metodele sale pline de har, răbdarea sa, bunătatea sa, judecata sa echilibrată, abilitatea sa de a împăca oamenii în conflict, fidelitatea sa absolută faţă de Scriptură şi grija sa pastorală iubitoare (Agape Leadership)

Pe scurt, modul frumos şi (din păcate) rar în care Chapman a iubit pe alţii a fost cel care a arătat în mod clar, tuturor, a cui ucenic era el (Ioan 13:35). Spurgeon l-a numit „cel mai sfânt om pe care l-am ştiut.”

De la naştere la Barnstaple

Multe din hotărârile noastre luate de Anul Nou nu se împlinesc pentru că nu le luăm în numele lui Isus. Le luăm în propriul nostru nume – în puterea noastră, în termenii noştri, pentru câştigul şi beneficiul personal. Ele eşuează în februarie pentru că sunt atât de focalizate pe noi – pe eu-ul nostru.

Hotărârile de început de an sunt populare pentru că ating ceva fundamental din umanitate: noi suntem din natură iubitori de sine (2 Timotei 3:2). Fără o inimă nouă, ne petrecem toată viaţa în dragoste sau în afara ei, faţa de noi înşine – ne urâm pentru fiecare nesiguranţă şi faliment, şi totuşi căutăm orice motiv ca să ne scuzăm, să ne promovăm sau să ne lăudăm. Hotărârile acestea sunt foarte potrivite pentru ritualurile şi sacrificiile anuale aduse pe altarul Eu-ului.

Autoperfecţionarea aduce o atmosferă de veselie, speranţă, eliberare – cel puţin în teorie (sau în reclamele Nike). Dar hotărârile acestea pot deveni nişte plasturi pe care îi lipim ca să evităm o aprofundare adevărată a relaţiei noastre cu Isus. Ne simţim creştini mai buni, deşi nu suntem mai apropiaţi de Cristos şi astfel nu suntem mai aproape de a trata inima din spatele neliniştii, nesiguranţei şi vinovăţiei noastre.

Aşadar ce rol, dacă are vreun rol, joacă autoperfecţionarea în viaţa creştină? Există ceva distinctiv creştin cu privire la autoperfecţionare?

Praf în ochi

În 1677, Henry Scougal, la 27 de ani, îi scria unui prieten: “Valoarea şi excelenţa unui suflet este măsurată de obiectul dragostei sale” (Viaţa lui Dumnezeu în sufletul omului). Este una din cele mai pătrunzătoare propoziţii în limba engleză (sau orice altă limbă).

Este o propoziţie devastatoare. Ne lasă pur şi simplu descoperiţi. Pentru că, aşa cum spunea John Piper,

Sufletul este măsurat de zborurile sale

Unele joase, unele înalte

Inima este cunoscută prin bucuriile sale

Pentru că plăcerile niciodată nu mint. (Plăcerile lui Dumnezeu)

Plăcerile niciodată nu mint. Putem să ne înşelăm pe noi şi pe alţii în multe feluri, dar plăcerea este denunţătorul inimii, pentru că plăcerea este indicatorul comorii noastre. Ştim că ceea ce preţuim cu adevărat este ceea ce iubim cu adevărat pentru că Isus a spus, „unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră” (Matei 6:21). Deci „ceea ce descoperă excelenţa sau răutatea noastră nu este lucrul pe care ni-l dorim din datorie ci lucrul pe care îl dorim din pasiune” (Plăcerile lui Dumnezeu, 4). Plăcerea este bucuria pe care o experimentăm cu privire la o bogăţie pe care o iubim şi care ne face să vindem totul doar ca s-o avem (Matei 13:44).

Henry Scougal a avut dreptate într-un mod minunat, devastator şi biblic: obiectul dragostei noastre, comoara pe care ne-o dorim cu pasiune, măsoară valoarea şi excelenţa sufletului nostru.

Cercetează-mă, Dumnezeule

Iată adevărul pe care diavolul nu doreşte ca tu să-l ştii: poruncile lui Dumnezeu nu sunt grele (1 Ioan 5:3). Diavolul doreşte ca tu să crezi că poruncile lui Dumnezeu sunt la fel de grele ca nişte torturi şi sunt moartea fericirii tale. Diavolul vrea ca tu să crezi că Dumnezeu îţi refuză bucuria prin limitările pe care ţi le trasează.

Dar aceasta este o îndepărtare subtilă de la realitate. Poruncile lui Dumnezeu sunt doar eliberatoare, în mod special în limitările lor. Ceea ce diavolul ştie şi noi deseori nu vedem la început este că încălcarea limitelor pline de îndurare a lui Dumnezeu nu este libertatea auto-determinării – ci este propria noastră vânzare în sclavie. Oridecâteori ascultăm o poruncă a lui Dumnezeu prin credinţă, El ne eliberează şi ne ţine liberi de sclavia orbitoare, opresivă şi distructivă a păcatului şi ne creşte capacitatea de a ne bucura. Poruncile lui Dumnezeu nu sunt grele; ele sunt poarta strâmtă înspre viaţă şi adevărata libertate (Matei 7:13-14; Ioan 8:32).

Şi cea mai mare poruncă a lui Dumnezeu dintre toate poruncile este să-L iubim cu toată fiinţa (Matei 22:37-38). Este cea mai mare poruncă pentru că este izvorul tuturor celorlalte porunci. Este tocmai inima celorlalte porunci producătoare de bucurie şi singura cale prin care putem asculta cu credincioşie de celelalte porunci (Matei 22:40).

Intrarea înspre dragoste

Viaţa creştină nu este un sprint. Este o călătorie a milioane de paşi.

Zi după zi, şi an după an, punem un picior în faţa celuilalt în timp ce fugim de naufragiul păcatului nostru şi-L urmăm pe Isus pe calea vieţii. Ne îndepărtăm dinspre auto-protecţie înspre dragoste, plecăm din întuneric înspre lumină, fugim de nebunie înspre înţelepciune. Pas cu pas cu pas – de milioane de ori.

Dar dacă nu ne oprim din când în când pentru a ne uita cu atenţie înapoi şi înainte, paşii noştri se vor îndepărta încet, încet de pe calea lui Dumnezeu şi se vor împiedica pe alte căi. La fel ca un turist care niciodată nu-şi verifică busola, ne stabilim direcţia corectă dar sfârşim la kilometri distanţă de ţintă. Încet, subtil şi poate inconştient, ieşim de pe calea îngustă şi grea care duce la viaţă şi ajungem pe calea cea largă şi uşoară care duce la pieire (Matei 7:13-14).

Începutul anului este un timp pentru corectarea cursului – un timp pentru a scoate harta, a consulta busola şi a asculta porunca lui Pavel de a fii atenţi cum trăim (Efeseni 5:15).

În Efeseni, Pavel porunceşte cititorilor de 5 ori să „umble” – în fapte bune, într-o manieră vrednică de chemarea lor, în dragoste, în lumină şi în înţelepciune. Privind la trei din poruncile lui Pavel legate de „umblarea” noastră, priveşte înainte şi înapoi: Unde te-ai îndepărtat de cale? Ce paşi ai putea face anul acesta, cu ajutorul lui Dumnezeu, pentru a-L urma pe Isus pe aceste drumuri grele dar pline de bucurie?

Dăruirea cadourilor de Crăciun poate fi, şi ar trebui să fie, o experienţă minunată – dar de cele mai multe ori este plină de complicaţii relaţionale în locul surprinderii. Cu toţii am vrea ca dragostea să fie motivaţia din spatele darurilor, dar dacă suntem sinceri, alte motivaţii de multe ori tulbură apa.

De exemplu, aşteptările celorlalţi. De multe ori oferim cadouri pentru că ne temem să nu dezamăgim sau să nu jignim pe alţii. Ne simţim obligaţi să oferim unor anumiţi oameni, un anumit număr de cadouri, cu o anumită valoare materială. Astfel de motivaţii denaturează dăruirea cadourilor de Crăciun în ofrande de îmbunare.

Şi apoi, desigur, există propriile noastre aşteptări. Genul şi cantitatea de cadouri pe care le oferim altora şi pe care le aşteptăm de la alţii au mai mult de-a face cu noi decât cu ei. Poate folosim cadourile pentru a recăpăta experienţele nostalgice de Crăciun din trecut, sau pentru a urmări experienţele ideale de care nu am avut parte. Sau poate schimbul de cadouri are de-a face cu tradiţii moştenite, nu cu oamenii reali cu care interacţionăm. Sau poate credem în mod greşit că valorile noastre şi ale altora corespund cu cantitatea darurilor pe care le oferim sau le primim.

Aceste curente motivaţionale tulbură apele Crăciunului şi sunt foarte puternice în cultura noastră. Puternica economie a Crăciunului este, din ce suspectez eu, condusă mai mult de frică, obligaţie, manipulare şi preferinţe personale decât bunătate faţă de oameni.

Indiferent de gradul în care aceste lucruri sunt adevărate pentru noi, nu trebuie să rămână adevărate pentru noi. Pentru că Dumnezeu ne-a oferit o cale mult mai bună.

Dumnezeu ne învaţă cum să oferim cadouri

Deci, ceea ce am văzut și am auzit, aceea vă vestim și vouă, ca și voi să aveți părtășie cu noi. Și părtășia noastră este cu Tatăl și cu Fiul Său, Isus Cristos. 1 Ioan 1:3

Termenul de „părtășie” nu se cunoaște prea mult, poate prea puțin chiar și pentru membrii bisericii. Mă refer în mod special la semnificația termenului, nu la uzanța lui, care este arhicunoscută. Spunem că avem părtășie când ne adunăm ca biserică, dar se poate să nu vorbim cu nimeni, să ne ridicăm repede înainte de finalul serviciului de închinare pentru a nu da mâna cu cineva și a întreba de sănătate. Strângerea laolaltă nu înseamnă în mod necesar părtășie. A te întâlni în același loc nu înseamnă neapărat părtășie. Părtășia e mai mult. Părtășie (gr. koinonia) înseamnă a avea lucrurile cele mai prețioase împreună. Părtășie este atunci când există unitate și dragoste frățească. Se întâmplă când abia aștepți să te întâlnești cu frații pentru a te bucura de Cuvântul lui Cristos.

Sunt câteva piedici sau păcate în calea părtășiei: Read more →

Ce înseamnă să te desfătezi în Dumnezeu?

Fetiţa noastră are cancer – Cum Dumnezeu s-a îngrijit de familia noastră

Nu-i împiedica pe cei dragi să-L slujească pe Dumnezeu

Cei mai buni lideri de multe ori trec neobservaţi

Cum se autoperfecţionează creştinul?

Doamne, trezeşte-mi dragostea dintâi

Ce nu vrea diavolul ca tu să ştii

Ai grijă pe unde umbli în 2018

Nu eşti obligat să oferi cadouri anul acesta

Evanghelia și părtășia frățească

Recent Posts

Recent Comments

Archives

Categories